Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Calatoria de o mie de mile

Ma entuziasmez de fiecare data cind le vad: ponosite, cu peretii coscoviti, cu firme din lemn ca pe vremuri. Uitate de timp, pe marginea drumurilor locale din statele de sud ale Statelor Unite, dughenele cu produse locale pastreaza un parfum aparte, de inceput de capitalism, acel capitalism incipient care provoaca nostalgie si te face sa te gindesti la magazine satesti cu de toate in ele si la tarani care isi vind produsele proprii pe marginea drumului, ca la noi la tara. Ma opresc ori de cite ori am ocazia nu numai pentru ca sint mare amator de produse culinare specifice locului (nu m-am dat in laturi nici de la gustatul greierilor marinati, specialitatea regiunii muntoase de la sud de Yokohama), dar si pentru ca inima mi se umple de bucurie cind pasesc inauntru si ma intimpina mirosul de dusumea umeda, amestecat cu acela de dulciuri de casa. In recenta mea scurta vizita in Carolina de Sud, unul dintre locurile de legenda ale trecutului Statelor Unite, m-am oprit sa incerc din gemul de casa facut din fructe de padure al caror nume nici macar nu are echivalent in limba romana, am incercat betisoare de miere cu diverse gusturi de fructe, am mincat arahide prajite cu coaja cu tot, dar le-am incercat si pe cele fierte, al caror gust de fasole iti aminteste ca arahidele sint, de fapt, legume si nu fructe, m-am indopat cu divinity, un fel de nuga si altele asemenea. Si, ca de fiecare data cind experimentez gusturi si senzatii noi, ma gindesc acasa. Ma gindesc la deserturile regionale de la noi, la poalele-n briu si la baclavalele care numai in Romania sint zemoase de atita sirop, la gogosile noastre, la covrigi, excelentii covrigi de la Braila si la braga aproape disparuta acum. Ma gindesc ce ar fi de facut ca sa le facem cunoscute si apreciate ca produse locale. Cum, oare, sa adaugam sarmalele la panoplia gastronomica a Europei si a lumii, pentru ca sarmalele noastre sint atit de diferite ca gust de cele suedeze sau de cele japoneze. Dar cozonacul, si el atit de peculiar in gust, in comparatie cu panetone-le italian? Dar galustile din supa cu galuste, care desi surori bune cu evreiestile galusti matzo sint, vai!, mult mai bune? Dar sarmalutele in foi de vita, in mod clar influentate de grecestile dolmades, dar cu o savoare specific romaneasca? La toate ma gindesc cind incerc produsele locale ale unuia sau altuia dintre locurile pe care le vizitez. E atita bogatie culinara in Romania si e atit de nepusa in valoare! Imi doresc sa ajung timpul in care ma voi urca in masina sa merg de la Braila la Brasov sau Satu-Mare si, in loc sa aleg autostrada, sa o iau pe drumurile vechi si sa ma opresc din sat in sat sa incerc vinul si berea locala, sarmalele locale, ciorba de zarzavat sau de gaina, placinta de mere.Pentru asemenea initiative nu trebuie bani multi. O tinda, un cuptor, doua-trei gospodine. Trebuie sa ai insa mindria de a te arata lumii drept ceea ce esti, fara rusine, fara complexe de inferioritate. Sintem, ca popor, inca timorati de ideea ca nu “meritam” sa fim ca celelalte popoare. Ca “mai avem pina acolo”. Dar pentru a ajunge undeva trebuie mai intii sa te urnesti din loc. “O calatorie de o mie de mile incep cu un pas”, spune un vechi proverb chinezesc. Ce-ar fi sa facem din bucataria romaneasca pasul spre regasirea de sine ca popor?




Categorie articol: 

Comentarii