Nu, nu este un simplu joc de cuvinte, un vis sau o pagină din poveştile copilăriei, cu "Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte", ci un crâmpei din neliniştile unui simplu privitor la jocurile Campionatului European de Fotbal dintr-o ţară care nu-şi mai găseşte identitatea.
În timp ce tricolorii s-au întors acasă morcoviţi şi spăşiţi de la Euro 2016, unde au fost îngenuncheaţi în meciul cu Albania şi au aterizat în crucea nopţii, pe furiş, ca nişte hoţi, feriţi de ochii suporterilor şi ai presei, într-un alt colţ al continentului, mii de islandezi şi-au întâmpinat jucătorii ca pe nişte eroi, pentru că au uimit Europa şi lumea întreagă la acest campionat prin dăruirea şi spiritul de sacrificiu de care au dat dovadă.
Despre Islanda, "Ţara focului şi a gheţii" aşa cum mai este denumită, se spune că ar fi ţara cu cei mai fericiţi locuitori din lume.
Nu ştiu dacă peisajele cu vulcani sau gheţari, stâncile marine învăluite în misterul Lagunei Albastre, poveştile cu vikingi sau nivelul de trai ridicat fac din islandezi un popor fericit...
Am aflat însă că, într-o ţară cât urbea noastră, unde toţi oamenii se cunosc unii cu alţii, energia se furnizează gratis, termoficarea este centralizată, casele nu se încuie, iar maşinile sunt lăsate în parcare cu cheile în contact, pentru că locuitorii nu au de ce se teme. Banii au dispărut, plăţile se fac numai cu cardul, iar poliţiştii nici nu sunt dotaţi cu armament.
Sub culorile ţării lor, islandezii au fost cu adevărat eroi la Euro 2016, au luptat până în ultima secundă şi au devenit o legendă, în timp ce tricolorii au reprezentat o colecţie de jucători mediocri, care aleargă pe acelaşi culoar meschin, doar după contracte avantajoase, cât mai departe de ţară.
Când am ajuns un popor de mercenari? Când am devenit ruşinea Europei şi în sportul-rege?
