Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Când am învăţat arta sinuciderii

Distrugem tot ce au construit înaintaşii şi nu suntem în stare să punem nimic în loc, ne adunăm în grupuri de interese şi ne dăm unii altora la gioale, pe unde apucăm, sub sigla propriului adevăr. Deprindem arta minciunii şi a trădării celui de lângă noi, inventăm în fiecare zi tehnici de supravieţuire în jungla trecerii prin această existenţă, dar ne uităm rădăcinile şi istoria. Cu siguranţă, "Arta sinuciderii", după cum a conturat Doru Viorel Ursu în cartea recent lansată la Brăila, reprezintă istoria necosmetizată a românilor, dar şi realitatea pe care o trăim zi de zi şi de care ne este încă teamă să o recunoaştem.
Lansarea acestei cărţi mi-a reamintit însă că sentimentul sinuciderii acestui neam m-a măcinat de ani de zile... După evenimentele din decembrie 1989, românii s-au sinucis zi de zi, de la primii "căpşunari" care au luat drumurile ţărilor calde, atraşi de mirajul unei vieţi mai bune, lăsându-şi pruncii de izbelişte, la exodul medicilor şi al cadrelor medii sanitare din Sănătatea românescă... De la desfiinţarea uzinelor, a fabricilor sau a şantierelor unde lucrau milioane de români, la ruinele care se întind acum la tot pasul, de parcă oraşele sau satele noastre au devenit cimitirele unor vremuri apuse, la plecarea tinerilor în căutarea unor noi locuri în care pot munci.
Când am învăţat arta sinuciderii? Poate atunci când am sperat de la un an la altul într-o viaţă mai bună şi am crezut în lozinci electorale, dar nu s-a întâmplat nimic bun şi ne-am resemnat. Când am uitat să trăim şi ne-am măcinat sănătatea şi tinereţea în vârtejul unor vremuri haotice, în care românii plonjau de pe blocuri în semn de protest şi nu era nimeni care să îi înţeleagă.
Sau când ne-am îngropat părinţii sau fraţii în cimitirul de la marginea satului, iar florile din curtea casei părinteşti s-au uscat sub privirile noastre, care deveneau din ce în ce mai însingurate...

 




Categorie articol: 

Comentarii