Mai nou, pentru că vezi, Doamne, "trebuie să se facă ceva!", Primăria a apelat la elevii din mai multe licee, care au vrut să se ofere voluntari, pentru a-i trimite pe străzi şi a interoga populaţia de peste 16 ani, pe subiectul câini fără stăpân. Întrebările din chestionarul gândit de specialişti vor stabili cât de importantă este problema câinilor pentru brăileni, dacă îi deranjează prezenţa patrupedelor, cine consideră ei că este responsabil şi ce soluţii văd pentru rezolvarea problemei. Întrebări, din punctul meu de vedere, inutile. Pentru că este clar de mult că brăilenii, iubitori sau nu de animale, sunt deranjaţi de prezenţa pe străzi a câinilor şi toţi vor, odată pentru totdeauna, rezolvată această problemă. Cum? Vă daţi seama, fiecare brăilean, în funcţie de vârstă, grad de pregătire, afinitate faţă de animale, va propune o soluţie, mai mult sau mai puţin pertinentă. Eventual, dacă tot voia un sondaj profesionist, Primăria trebuia să fi trecut în chestionare soluţii, iar intervievaţii doar să bifeze pe cea care li se pare cea mai corectă. Aşa cum s-a gândit sondajul este, cred eu, frecţie la picior de lemn. Ca să nu mai spunem că primarul Simionescu a avut printre promisiunile electorale şi rezolvarea problemei câinilor, şi a câştigat alegerile! Acum vine şi ne întreabă, ca într-un ridicol absurd: "Chiar vă deranjează câinii?". Deranjează, şi încă mult. Atacă în haită, chiar şi ziua în amiaza mare când se sperie, latră noaptea de te înnebunesc şi fac mizerie. Şi apoi de ce mari soluţii o avea nevoie Primăria când, practic, se discută doar două posibilităţi: prinderea câinilor şi trimiterea în adăposturi sau sterilizarea şi lăsarea lor în libertate. Cu toate că, să fim rezonabili, această ultimă soluţie nu rezolvă niciuna dintre problemele amintite. Agresivitatea câinilor vine din frica lor de trecători, iar frica va creşte odată cu sterilizarea. Iar când începe un câine să te latre, într-o fracţiune de secundă te trezeşti înconjurat de alţi patru. Sunt animale şi fac asta de frică, pentru că mulţi trecători, adevăraţi sociopaţi, simt o plăcere perversă când trec pe lângă ei să le ardă una în burtă, aşa de control. Ca urmare, potaia reacţionează de câte ori se sperie, iar tu te trezeşti atacat. Ca să concluzionez, sterilizarea, susţin eu, nu rezolvă problema agresivităţii, practic cea mai arzătoare la momentul acesta. Dar o luăm în calcul de dragul iubitorilor de animale, deşi e un dram de ipocrizie şi în afacerea asta. Pentru că, stau şi mă întreb, care iubitor de animale poate să accepte să vadă câini bolnavi, plini de bube, zăcând pe străzi? Care poate accepta că un animal nevinovat este, practic, la cheremul oricărui dezaxat, oricând gata să-l bată sau să-l rănească? Cred că niciunul. Şi atunci de ce să-i vrea liberi pe străzi? Care iubitor de animale poate să accepte că orice câine poate fi otrăvit oricând şi să se zbată în chinurile morţii, cu spume la gură în mijlocul străzii, în văzul copiilor? Mă întreb, în toate aceste situaţii, unde este umanismul celor care iubesc animalele? De acord, e o soluţie puţin costisitoare, dar e de compromis. Şi, sincer, eu una, m-am săturat de compromisuri, şi ca mine, probabil, mulţi alţii. Iar Primăria ar trebui să înţeleagă odată lucrul acesta şi să o lase mai moale cu discuţiile, sondajele şi să facă, măcar în al 13-lea ceas, şi ceva concret.
Cât despre iubitorii de animale, chipurile marele obstacol în calea rezolvării problemei, nu ar fi corect să li se impună nişte limite? Frate, dacă X iubeşte un animal, să-l ia acasă, iar dacă nu poate să facă asta, să contribuie lunar cu o sumă pentru întreţinerea lui într-un adăpost decent. Fiţi convinşi, nu este vorba de sume mari, dar puţin cu puţin se totalizează o sumă considerabilă. Nu ştiu, să se plătească odată cu gunoiul, să se colecteze odată cu impozitul, să fie lăsată la latitudinea fiecăruia valoarea, să nu fie obligatorie. Eu una aş plăti. Dar ei? Fiţi siguri, mulţi dintre cei care ţipă acum în gura mare (asociaţii, organizaţii, simpli cetăţeni): "Nu ucideţi, nu închideţi animalele!", nu o vor face. Dar măcar aşa, le-am demonstra cât sunt de ipocriţi. Nu ştiu, e o propunere, poate nu cea mai bună, dar e ceva. Şi cu încă două, trei asemenea, propuse poate de medicii veterinari, Primăria să încropească un chestionar şi pe acesta să-l supună dezbaterii publice. Altfel, doar cu sondaje din astea făcute pe genunchi, vom rămâne doar cu impresia că Primăria latră în problema câinilor, dar nu muşcă. Şi, sincer, a venit timpul ca Primăria să se transforme din schnauzer pitic în rottweiler.
Cât despre iubitorii de animale, chipurile marele obstacol în calea rezolvării problemei, nu ar fi corect să li se impună nişte limite? Frate, dacă X iubeşte un animal, să-l ia acasă, iar dacă nu poate să facă asta, să contribuie lunar cu o sumă pentru întreţinerea lui într-un adăpost decent. Fiţi convinşi, nu este vorba de sume mari, dar puţin cu puţin se totalizează o sumă considerabilă. Nu ştiu, să se plătească odată cu gunoiul, să se colecteze odată cu impozitul, să fie lăsată la latitudinea fiecăruia valoarea, să nu fie obligatorie. Eu una aş plăti. Dar ei? Fiţi siguri, mulţi dintre cei care ţipă acum în gura mare (asociaţii, organizaţii, simpli cetăţeni): "Nu ucideţi, nu închideţi animalele!", nu o vor face. Dar măcar aşa, le-am demonstra cât sunt de ipocriţi. Nu ştiu, e o propunere, poate nu cea mai bună, dar e ceva. Şi cu încă două, trei asemenea, propuse poate de medicii veterinari, Primăria să încropească un chestionar şi pe acesta să-l supună dezbaterii publice. Altfel, doar cu sondaje din astea făcute pe genunchi, vom rămâne doar cu impresia că Primăria latră în problema câinilor, dar nu muşcă. Şi, sincer, a venit timpul ca Primăria să se transforme din schnauzer pitic în rottweiler.
