Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Brăila, oraşul pustiit

• oraş liber şi înfloritor, Brăila era, în urmă cu mai bine de un secol, cel mai important port al României şi ocupa locul III ca mărime, după Bucureşti şi Ploieşti • prin Portul Brăilei se făcea o treime din exportul României • cele mai mari mori de grâu din Europa de Est erau la Brăila, iar o treime din populaţia oraşului era reprezentată de străini • după '89, a început exodul brăilenilor, astfel că bulevardele par pustii, clădirile de patrimoniu stau să cadă, iar nivelul de trai este mult sub media pe ţară • dacă în 1992 erau aici 234.706 locuitori, la 1 ianuarie a.c. statisticile înregistrau doar 202.740, dintre care mulţi sunt plecaţi în străinătate, fără ca acest aspect să fie luat oficial în evidenţă

 

Despre Brăila noastră s-a vorbit la superlativ. Pentru că am fost primii la comerţ, pentru că am avut primul ciment Portland din ţară, tramvai, iluminat stradal, telefon şi drum de fier. Şi am avut Lacu Sărat şi Docurile - chiar înaintea gălăţenilor - şi Portul Brăilei care, acum un veac, era plin de viaţă. “Mica Marsilie” era râvnită de români şi de străini deopotrivă. Acum, însă, oraşul pare pustiit. La recensământul din 1992, Brăila figura cu 234.706 locuitori. Zece ani mai târziu, în 2002, în municipiu erau 216.929 locuitori, iar la 1 ianuarie 2019 erau - potrivit Direcţiei Regionale de Statistică Brăila – doar 202.740 persoane cu domiciliu stabil, dintre care mulţi sunt plecaţi în străinătate, fără ca acest aspect să fie luat oficial în evidenţă. Depopularea oraşului se datorează, aşadar, atât scăderii natalităţii cât şi migrării forţei de muncă în zone mai prospere. Ca să nu mai vorbim de tinerii plecaţi în străinătate, siliţi să trăiască drama dezrădăcinării.  

 

Brăila, “capitala Principatelor Unite”

 

Atestată documentar încă de la 1368, Brăila a fost un înfloritor port românesc încă din veacurile XIV-XVI. O spun izvoarele vremii.

Intrată în stăpânirea Imperiului Otoman - care a ridicat aici o cetate inexpugnabilă şi a instalat o puternică garnizoană (vezi hrubele care făceau parte din sistemul defensiv şi care mai există, parţial, şi astăzi) - Brăila a continuat să se dezvolte vertiginos. Aşa se face că, la 1829, când a fost redat Ţării Româneşti, oraşul nostru avea o populaţie de 6.000 de locuitori devenind, în scurt timp, cel mai important port şi antrepozit de cereale la Dunărea de Jos, cu o economie prosperă şi un nivel de trai ce rivaliza cu cele mai mari oraşe ale Europei. În anul 1866, călătorul francez Georges Le Cler afirma, în volumul “La Moldo-Valachie”: “Brăila este un oraş frumos, bine aşezat, destul de bine pavat, amintind de oraşele maritime din Apus. Dacă am avea un sfat de dat, acesta ar fi de a se face din Brăila capitala Principatelor”. Acest lucru se întâmpla în anul în care urca pe tron domnitorul Carol I de Hohenzollern.

Ca să ne facem doar o mică idee în legătură cu dezvoltarea oraşului-port, amintim că, la 1840, populaţia urbei depăşea 10.000 de locuitori, iar în 1853 12.000, Brăila devenind, astfel, al treilea mare oraş din Ţara Românească, după Bucureşti (64.000) şi Ploieşti (15.000). Totodată, numărul valoarelor ancorate în port a crescut de la 111, în 1829, la peste 1.500, în 1850.

Potrivit prof. Gheorghe Iavorschi, neobosit cercetător al arhivelor, cele mai practicate meserii ale brăilenilor de acum două veacuri erau acelea de comercianţi, misiţi, armatori, dragomani (translatori), corăbieri, lucrători portuari, pescari, marchitani, căruţaşi, bogasieri, lucrători manufacturieri, sacagii şi multe altele. Apar mai apoi bijutierii, croitorii şi industriaşii, la Brăila stabilindu-se tot mai mulţi cetăţeni străini. În prima parte  a sec. XX, existau la Brăila nu mai puţin de 17 consulate străine. Şi încă ceva: nu oricine putea să devină locuitor al Brăilei şi să construiască aici, iar străinilor li se acorda cetăţenie cu foarte mare greutate.

“Încă din prima jum. a sec. XIX, Brăila dispunea de un regulament urbanistic restrictiv urmărit cu rigurozitate de autorităţi, astfel că numai cetăţenii cu o anumită stare materială îşi permiteau să construiască locuinţe şi alte edificii în perimetrul oraşului. Mii de oameni veniţi de la sate, pentru a lucra în Portul Brăilei, şi-au durat case de vălătuci şi bordeie în afara localităţii, formând comuna rurală Islaz (Brăiliţa)”, preciza, deunăzi, prof. Iavorschi.

 

15.000 de flotanţi la Brăila, în 1899

 

Principal centru comercial al ţării, Brăila avea, în anul Unirii Principatelor,  17.105 de locuitori, dintre care 3.686 erau cetăţeni străini cu paşaport, alte câteva mii fiind de alte etnii decât cea română. Aceştia fuseseră “împământeniţi” la cerere şi se stabiliseră definitiv la Brăila, unde-şi clădiseră propria afacere. Printre ei se aflau mulţi greci, italieni, germani, austrieci, francezi, englezi, bulgari şi ruşi. La acea vreme, Brăila era un prosper oraş cosmopolit, cu statut de porto-franco şi piaţă europeană a cerealelor.

La recensământul din 1899, Brăila avea 56.330 locuitori stabili, fiind al patrulea oraş al României, ca mărime, după Bucureşti, Iaşi şi Galaţi, care avea 62.000 locuitori. În afară de locuitorii stabili, pe străzile Brăilei mişunau nu mai puţin de 15.000 de flotanţi, iar în satele judeţului trăiau în jur de 116.000 de suflete.

Scutită de taxe vamale şi aşezată strategic, la poarta României, Brăila avea, în anul 1863, când s-a ridicat Biserica Greacă, 36 de stabilimente (societăţi comerciale) şi 117 mori de vânt situate pe islazul oraşului, iar în 1885 acostau în port câte 200-400 de vapoare zilnic, mai puţin iarna. La acea vreme, exporturile Brăilei ajunseseră la 33.609.793 lei aur, oraşul aflându-se pe primul loc în ceea ce priveşte comerţul exterior. Un an mai târziu, începea construirea Docurilor, sub conducerea ing. Anghel Saligny. Utilate modern, acestea ocupau o suprafaţă de 38,5 hectare, din care numai bazinul avea 11,5 hectare, cu 12 dane. Alături, se afla magazia cu 334 de silozuri, cu o capacitate de 2.560 de vagoane de cereale. Cheiul era împânzit cu debarcadere, inclusiv cel amenajat special pentru vaporul “România”, care făcea curse regulate între Galaţi şi Brăila.

Potrivit documentelor, numai în perioada 1900-1909 s-au înfiinţat la Brăila 85 de societăţi comerciale. În 1904, a luat fiinţă Rizeria Română, cea mai mare fabrică de decorticat orez din ţară, iar în 1909 fabrica de cuie, sârmă şi lanţuri a lui Nedelcu P. Chercea, cu o capacitate de 200 de vagoane anual. Tot atunci, fiinţau aici prima fabrică de ciment Portland din România şi patru din cele mai mari mori din sud-estul Europei, iar în 1911 s-a început construirea unei alte mori de mare capacitate, Valeriano-Likiardopoulos. Numai Moara Violattos a măcinat, în 1908, 22.629.000 kilograme de grâu, din care a exportat 2.685.325 kg în Turcia, Grecia, Algeria şi Egipt. În acel an, precizează arhivele vremii, s-au măcinat la Brăila 63.598.983 kg grâu; o altă mare cantitate a fost exportată în Europa şi Asia. În dane, se puteau încărca simultan marfă în 16 vapoare (câte 1.000 – 1.250 tone în fiecare vapor, zilnic). Practic, Brăila exporta, în medie, câte 16-20.000 tone marfă/zi, lungimea totală a portului întinzându-se pe 8 km, la început de secol XX. Numai în septembrie 1909 s-au vândut, prin Bursa Brăilei, peste 10.000 de vagoane de cereale. Nu e de mirare că cei 2.500 de căruţaşi ai Brăilei abia dacă mai puteau face faţă. Iată cum descria un martor ocular (antreprenor francez) munca în port, la acea vreme: “La ora 10.00, viaţa de furnicar care se strânsese se răspândi pe chei: lumea nu mai aleargă, ci zboară. Cârduri de căruţe al căror jug seamănă cu un cerc de butoi se strâng în jurul vapoarelor (…) Munca oprită la prânz, pentru o oră, se reia şi continuă până la sfârşit. Noaptea vine şi, în întuneric, mii şi mii de vagoane de grâu, traversând  câmpiile nesfârşite, se îndreaptă spre Portul Brăilei”.

Mai trebuie precizat faptul că, în 1914, erau la Brăila 14 bănci şi cam tot atâtea hoteluri şi hanuri mari, iar numărul lucrătorilor portuari ajunsese la 5.000 – docheri, hamali şi căruţaşi. La 1912, lua fiinţă aici prima fabrică de plăci de gramofon din România şi aveam şi primul cablu subacvatic de telegraf, care traversa Dunărea. Cam tot atunci, fabrica de bere “Muller” producea 350-400.000 litri de bere de cea mai bună calitate, iar fabrica de pâine “Ancora” dispunea de o sută de maşini cu frământătoare şi malaxoare, spaţii pentru depozitarea pâinii, garderobă şi baie pentru lucrători. Atelierele de cizmărie “Strate V. Mustea” şi “Şt. Ionescu”, de pe Regala, obţinuseră argint şi bronz la Expoziţia Universală de la Paris, din 1900. La fel, Fabrica “I. G. Cantacuzino”.

În preajma Primului Război Mondial, populaţia Brăilei ajunsese la 60.000 de locuitori.

 

Decăderea Brăilei

 

După mărire, declin. Aflată sub ocupaţie germană, Brăila a avut mult de suferit în timpul Marelui Război (1916-1919), când a pierit 10% din populaţia României (350.000 militari căzuţi în lupte şi 400.000 de civili seceraţi de tifos exantematic, holeră şi foamete). Şi-a revenit în câţiva ani, continuând să fie “Mica Marsilie”, cel mai frumos port al ţării şi inima comerţului cu cereale al Europei. Dar a sosit al Doilea Război Mondial şi ocupaţia sovietică şi Brăila noastră a sângerat din nou. Iar toate bogăţiile oraşului au încăput pe mâini străine. 

După 1953, populaţia Brăilei a depăşit 100.000 de locuitori, dar numai pentru că au fost incluse în oraş, cu de-a sila - în calitate de cartiere - comunele Brăiliţa, Radu Negru (unde se stabiliseră “demobilizaţii”) şi Nedelcu P. Chercea, redenumit “1 Mai”, ca să i se şteargă memoria marelui filantrop.

Politica de industrializare forţată a provocat depopularea satelor, cu urmări nefaste pentru agricultură. A sporit numărul muncitorilor din marile combinate nerentabile şi poluante, create de regimul comunist, astfel că, în 1977, la Brăila erau 194.647 de locuitori, oraşul fiind al zecelea ca mărime din ţară. Populaţia rurală, însă, a scăzut la 171.000 de suflete, în majoritatea lor vârstnici.

Relevant este faptul că, la recensământul din 1992, Brăila figura cu 234.706 locuitori, 98% dintre aceştia fiind de naţionalitate română. Asta în condiţiile în care, în urmă cu un secol, o treime din pupulaţie era reprezentată de străini. Motivul: în timpul dictaturii comuniste, etnicii minoritari s-au repatriat, din motive economice şi politice. La ora actuală, străinii pot fi număraţi pe degete. 

La recensământul din 2002, populaţia oraşului scăzuse la 216.929 locuitori. Potrivit Direcţiei Regionale de Statistică Brăila, la 1 ianuarie 2019, oraşul avea o populaţie de 202.740 persoane, iar judeţul 344.862. Acest fapt se datorează scăderii natalităţii (de ani buni, numărul persoanelor decedate este aproape dublu faţă de al nou-născuţilor!) şi migrării forţei de muncă în zone mai prospere. Adică în străinătate.

Cât priveşte etniile, la recensământul din 2011, în judeţul Brăila erau 91.899 români, 8.555 de romi, 1.940 ruşi lipoveni, 182 greci, 184 turci, 60 maghiari, 43 italieni şi 30 ucraineni. Afară de aceştia, mai erau doar 26 de evrei, 12 bulgari, 10 armeni, 7 tătari şi 5 ceangăi. 

Potrivit statisticilor întocmite chiar de nemţi, românii ocupă primul loc în ceea ce priveşte migraţia în Germania, unde se stabilesc, anual, zeci de mii de conaţionali, inclusiv brăileni de-ai noştri. I-am devansat cu mult pe sirieni, care ocupă abia locul IV. Dacă înainte de instalarea dictaturii comuniste se călcau străinii în picioare ca să se stabilească la Brăila, acum oraşul pare pustiu, mai ales în weekend. Pe bulevardele altă dată pline de viaţă, abia dacă mai zăreşti câţiva pensionari, care joacă table sau moţăie de plictiseală, în timp ce tinerii îşi caută un rost în ţări străine, trăind, fără voia lor, drama dezrădăcinării.

Şcoli şi licee pe cale de a fi desfiinţate din lipsă de elevi, clădiri de patrimoniu care stau să cadă, fabrici ajunse o ruină sau şterse de pe faţa pământului, tineri fără niciun viitor, pensionari cu pensii de nimic şi lucrători cu salarii de mizerie. Cam aşa s-ar putea caracteriza, în câteva cuvinte, Brăila postdecembristă. Brăila pustiită.




Categorie articol: 

Comentarii