Recentul caz de "retrocedare" a Pieţei Concordia deschide perspective uluitoare. Dacă o mare piaţă din centrul oraşului este luată pur şi simplu, atunci orice este posibil, absolut orice. Să nu vă miraţi dacă, într-o bună zi, veţi fi opriţi la intrarea pe Calea Călăraşilor şi obligaţi să daţi câte 10 lei. O să întrebaţi de ce. O să vi se explice că unul, Gigi parcă, şi-a recuperat pământul de sub artera principală a Brăilei. Apoi vor apărea revendicatori care vor dori pământul de sub blocurile unde locuiţi. Sau, într-un weekend însorit, sediul Poliţiei, Consiliul Judeţean şi Casa de Pensii vor fi mutate pe câmp. Aria, cu timpul, se va extinde: se va pune stăpânire pe drumul spre Ialomiţa, ori spre cel care duce în Buzău. Nu ştiu dacă din Dunăre a mai rămas ceva, dar sunt aproape sigur că va fi acoperită în cele din urmă. Vrei să te uiţi la ea? Dă şi tu un ban şi se rezolvă.
Iniţiativa DAPT, intitulată "Jos mâinile de pe oraşul Brăila", are pentru mine un aer de roman cavaleresc. Pare mai mult o chestiune de onorabilitate, iar din punctul acesta de vedere Simona Drăghincescu îşi asumă destule riscuri reale. Tocmai neghiobii cumpăraţi pe te miri ce, care n-au avut stăpânirea de sine şi capacitatea de a se opune unei asemenea demenţiale "traficare" de bun public, vor reacţiona împotrivă, cu o energie înzecită faţă de cea pe care ar fi trebuit s-o manifeste atunci când cineva s-a gândit să salte o piaţă întreagă. Primarul Simionescu este depăşit cu totul. Degeaba îi ameninţă pe cei vinovaţi să-şi prezinte demisiile. Sunt prea mulţi. Ar trebui să-şi dea demisia toată administraţia brăileană.
Nu vreau să fiu greşit înţeles. Dacă există moştenitori ai terenului din Piaţa Concordiei - repet, moştenitori cu acte în regulă! - ei trebuie despăgubiţi, dar piaţa trebuie să rămână a oraşului.
În fine, nu-mi mai vine în cap decât un singur cuvânt. Neputinţă, ăsta-i cuvântul. Neputinţă şi neputincioşi. Brăila este condusă de ne-pu-tin-cioşi. Oameni slabi, făcuţi grămadă, care habar n-au cu ce se joacă, care nu înţeleg ce trebuie să facă, nu ştiu ce duc în spate, nu înţeleg natura responsabilităţii lor. Şi-mi vine să spun ceea ce nu am crezut c-o să spun vreodată: îl vreau pe Stancu! Cu ăsta, măcar, există posibilitatea să te iei la bătaie, adică să se întâmple ceva, să se mişte ceva. Când îşi pune ceva în cap, chiar rău fiind, îi iese. Dar când vezi că eşti reprezentat de nişte murături arogante, care defilează înfumurate pe sub nasul tău de parcă ar conduce cu eficienţă New York-ul, dar nu pot ţine nicio piaţă, îţi vine să iei calea pădurii, unde şi un arici ştie ce are de făcut!
