Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Aplauze întârziate, dar un umor cu fibră

"Să-l trateze de bronşită, apelul bă!", se aude în spatele meu o voce răguşită însoţită de un râs hăhăit şi de o bătaie entuziastă cu pumnul în masă. Este miercuri seară, ora 19.50. Mă aflu în "Toate pânzele sus". Evenimentul? Un spectacol de stand-up comedy. Al doilea, susţinut de trupa timişoreană "Brigada 2 pe trei".

Spectacolul a început de aproximativ un sfert de oră. Mesele sunt încărcate. Coatele pe masă, berile la gură, chiştoacele strivite pe fundul scrumierelor. Pub-ul este neîncăpător, o aglomeraţie de altfel binevenită pentru un oraş în care singurul eveniment consemnabil este faptul că nu se întâmplă mai nimic demn de a fi consemnat. Însă publicul, spre deosebire de data trecută, stă ţeapăn ca un bloc de piatră. Este închistat şi lipsit de reacţie, ba chiar uşor debusolat. Poate că e doar marja de amorţeală pe care o simţi în faţa noului. Sau poate că nu.

Pe aceeaşi micuţă scenă de lemn încropită în centrul pub-ului, sub lumina opacă a două reflectoare, între un microfon cu trepied şi o boxă suspendată, prestează Sorin Pârcălab, cu o mână în buzunar, iar cu cealaltă gesticulând coerent în aer. După expresia încordată a feţei, pare a simţi tensiunea din atmosferă. Sorin a demarat în forţă. Numărul lui se remarcă printr-o paletă variată de subiecte a căror principală ţintă, dincolo de efectul umorist creat special pentru a-ţi lăsa impresia că cei de faţă se exclud întotdeauna, este bagatelizarea setului de preocupări pe care şi-l construieşte majoritatea indivizilor odată ce şi-au asumat cu seninătate haosul multicolor al societăţii de consum. Debordând de energia febrilă a cinismului american, folosind şi anumite aspecte ale esteticii de benzi desenate, cum ar fi un pitic moralizator care trăieşte în inimă, subiectele sale vizează următoarea "scară evolutivă" a relaţiilor interumane: onania ca sedativ împotriva îmbătrânirii memoriei, lipsa de noimă a reclamelor româneşti, lupta bărbatului pentru îmblânzirea tehnologiei, tragicul meseriei de proctolog, conflictul bărbat vs. sân vs. tradiţia neanthertaliană a iubirii, categoria post-modernă a femeii kitschoase, voluptăţile unei pipiţe, grafica aberantă a semnelor de circulaţie, întâmplări din "irealitatea" imediată a drumurilor româneşti, lipsa de logică a fotbalului românesc şi, piesa de rezistenţă, un atac bine plasat la adresa maneliştilor. Totul servit cu talent, cu un patos nevrotic şi o mimică caricaturală ce au reuşit, după vreo 40 de minute istovitoare care au preschimbat figura lui Sorin într-o perdea de sudoare, să scoată publicul din amorţeală reuşind să-i impună un anumit ritm al aplauzelor, ba chiar să îi inducă şi o vagă orientare umoristică.

30panze2Deci, se aplaudă. Sorin şi-a terminat numărul. Urmează o pauză de două minute, timp în care pe tejgheaua barului halbele sosesc una după alta pentru reîncărcare. Apoi pe scenă urcă Flavius Kocksis. Acesta, mai manierist din fire, simulând emotivitatea unui "băiat obidit", la care contribuie şi constituţia lui costelivă, îşi înşiră ipotezele umoristice pe următoarea rută tematică: poliţiştii şi absurdul, "apocalipsa" casnică în convieţuirea femeii cu bărbatul, motivul posterelor cu femei goale lipite pe uşile vestiarelor din atelierele tinichigiilor, vulcanizatorilor, mecanicilor auto etc., tarele de supermarket ale românului şi alte asemenea subiecte ce vizează caracteristicile "rangului" de cetăţean activ. Totul ambalat într-o ironie lipsită de asperităţile umorului libidinos.

Una peste alta, dincolo de micile inconveniente legate de reacţia întârziată a publicului, spectacolul a meritat toţi banii, cei doi demonstrându-şi încă o dată talentul şi mai ales capacitatea de a putea practica un umor dinamic, cu inserţii de acţiune animată, cum prea rar se practică în România.




Categorie articol: 

Like / Share

Comentarii