Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Ancorati in saracie

La trei luni de la inundatiile care au lovit municipiul Braila, drama sinistratilor continua. Stingheri printre straini, sinistratii de pe strada Ancorei cu greu isi gasesc locul. Unii sint si acum in tabara special amenajata din Lacu Sarat, altii, mai norocosi, s-au mutat pe la rude sau prieteni. Cei mai multi insa s-au intors acasa si, printre ruine, gunoaie, miros intepator, praf, moloz si lovituri puternice si continue de ciocan incearca sa isi reia viata de acolo de unde a zdruncinat-o apa. Viata e greu de numit traiul pe care oamenii aceia incearca sa il incropeasca zi de zi; nici inainte nu le era bine, dar acum, e iad curat. Proprietarul cladirii, Directia Serviciilor Publice, a trimis deja in teren echipe care sa repare stricaciunile, numarul muncitorilor este insa mult prea mic in comparatie cu dezastrul, asa ca lucrarile par sa inainteze cu viteza melcului. Nici tensiunile dintre sinistrati nu au intirziat sa apara. Pina la inundatii, toti erau la fel de saraci, ca aveau apartamentul la parter sau la etaj, or, acum, aproape toate ajutoarele se indreapta spre cele citeva familii de la parter. Asa ca locatarii etajului, acolo unde apa nu a patruns si deci nu a stricat nici pereti, nici bunuri, privesc cu jind la echipele care repara parterul si au sarcina de a preda apartamentele "la cheie". Iar aceasta nu are cum sa nu stirneasca discutii, mai ales intr-o comunitate atit de restrinsa, obisnuita cu un anumit nivel de trai. Drama saraciei crunteInconjurata de gunoaie, resturi mucegaite de mobila, zdrente, moloz, crengi si hirtii, cladirea de pe strada Ancorei nr. 10, grav afectata de inundatiile din primavara, pastreaza inca urmele dezastrului. De departe cladirea pare parasita, dar pe masura ce te apropii, mirosul si zgomotul te conving ca acolo viata isi urmeaza cursul. Resturile de mil, praful ridicat cu furie de briza Dunarii, intregesc peisajul dezolant. Nici inainte zona nu era una de promenada, acum insa ea pare decupata dintr-o fotografie trista din lumea a treia. Inca de afara saracia pare a fi la ea acasa, dar odata patruns in interiorul cladirii, nu te gindesti decit la un singur lucru: oare cum pot trai oamenii in asemenea conditii, intr-un oras ce in doar citeva luni va intra in Europa? De cum pasesti, mirosul de "statut", de mucegai, te izbeste violent, dar amestecat cu praful ridicat de mesterii zidari ce incearca sa inlature stricaciunile facute de ape, transforma aerul in ceva irespirabil. Totusi, in atmosfera aceea infecta si ostila traiesc oameni, chiar si copii. Sint saraci, dar nici nu au cum sa fie altfel, pentru ca cei mai multi isi duc zilele din ajutorul social si alocatii. Doar ici colo, in cite o familie, cite o persoana lucreaza pe la firmele de salubrizare sau la spatii verzi. Am ajuns pe strada Ancorei inainte de prinz. Am patruns pe un hol strimt, intunecat, ticsit de mobila stricata si vechituri, cu multe usi, toate inchise. Din spatele lor razbea doar zgomotul zidarilor. Ei ne-au explicat ca sint angajati ai unei firme de constructii care a incheiat un contract cu primaria, prin DSP, si ca au misiunea de a preda apartamentele "la cheie". Tot ei ne-au informat ca proprietarii sint cazati in Lacu Sarat. Am inspectat nestingheriti parterul. In cele mai multe apartamente se lucra. Doar ici, colo, cite o camaruta, fosta debara, bine zavorita cu lacate ascundea ce mai ramasese din "avutia" casei. Prin usile incuiate cu grija, dar pline de crapaturi, se zarea insa "comoara", lucrurile cu care proprietarii ar trebui sa isi reia viata dupa ce lucrarile de reparatii vor fi incheiate: paturi jegoase, pe care urmele milului inca se vedeau clar, mese stirbe, frigidere, masini de spalat si aragazuri strimbe si ruginite, covoare mucegaite, saci cu haine, tablouri, oale si tigai innegrite, vaze prafuite si flori de plastic. Dupa cum ne-au povestit muncitorii, in unele apartamente locuiau si cite trei familii, mai bine zis cite trei generatii ale unei familii, la gramada, parinti, bunici, nepoti, veri, unchi si cumnati. Pentru ei era important si suficient insa ca aveau acoperis deasupra capului, iar din putinul pe care il primeau de la stat sau de la locul de munca isi amageau saracia. Un pat curat pentru copiiLa un moment dat, printr-o usa a razbit glasul unui copil. Am ciocanit. Bataia a fost auzita de un muncitor, care a strigat proprietara casei. A iesit in usa o femeie tinara, miniona. Avea un copil in brate, iar un altul i se agatase strins de haine. Ne-a invitat inauntru. Lasase la dispozitia muncitorilor o camera si bucataria, cealalta incapere fiind insa neatinsa. Adapostea putinul scapat de ape, o masa scunda, un dulapior de care erau spinzurate citeva haine, un televizor, citeva cutii de plastic transformate in ghivece pentru flori, o bicicleta barbateasca si una de copii, o papusa stricata. Intr-un colt, la fereastra, peste niste saci din care se vedeau frinturi de imbracaminte, un bradut de plastic. Direct pe podea, o albie imensa si un lighean in care femeia spalase rufe. Copilele, pentru ca la lumina zilei am vazut ca erau doua fetite, se balacisera si totul in jur era plin de zoi. O privire fugara a fost suficienta pentru a intelege in ce conditii traia familia aceea, formata din cele trei persoane, mama, Cristina Mardale, si cele doua micute. Cristina ne-a povestit ca a stat foarte putin in tabara de sinistrati si a preferat sa se intoarca, in locul cunoscut de copii, aproape de farmacie, de medic, pentru ca fetita cea mare are ceva probleme de sanatate. A ales aceasta varianta si pentru ca bunica fetitelor locuieste in aceeasi cladire, la etaj. Acolo dorm si maninca - doar ziua stau in apartamentul lor. Cristina este de acord ca viata pe care e nevoita sa o duca nu e ceea ce isi doreste pentru copilele ei, dar atit poate, iar daca cineva ar dori sa o ajute, primul lucru de care ar avea nevoie ar fi un pat curat, in care seara micutele sa isi odihneasca trupusoarele firave ostenite de joaca, pentru ca in ciuda tuturor acestor necazuri, "copiii sint copii si e greu sa ii retii de la joaca". Ce-i drept, nici niste hainute nu ar strica, a spus Cristina, pentru ca cele pe care le-au avut au capatat un miros greu de indepartat. "Sa ne repare si noua acoperisul, atit vrem"Am iesit din casa Cristinei cu un gust amar. Ne-am facut loc printre vechiturile adapostite direct in hol si am urcat. La etaj, forfota. Din spatele usilor inchise se auzeau frinturi de conversatii, glasuri de copii. Dupa cum razbateau mirosurile, in multe apartamente se pregatea prinzul. Oamenii au fost amabili, ne-au invitat in casele lor si si-au spus deschis pasul. Desi ii multumesc lui Dumnezeu ca a avut grija de "saracia lor", si isi depling vecinii de la parter, unii dintre locatarii etajului nu isi pot stapini "ciuda". "Nu vreau sa ne intelegeti gresit, dar si noi, la etaj, avem o problema, dar vad ca nimeni nu spune nimic. De ani de zile ne ploua in case, pentru ca acoperisul nu a fost niciodata reparat. I-am rugat macar sa ne dea materialele ca ne facem noi lucrarea, dar nu vor. Lor le repara tot, dar noi ce facem? Uitati-va in ce hal arata tavanul, am modificat si instalatia electrica, sa nu luam foc. Macar atit sa ne faca si noua, sa ne repare acoperisul", a cerut insistent un tinar. "Cei de jos sint plini de datorii, daca nu era cu inundatiile cred ca ii evacuau pina acum, sint si stricatori, da', asta e", a adaugat o batrina. Dupa mai bine de ora petrecuta printre sinistrati, concluzia a fost clara: tragedia lor nu a inceput in 14 aprilie cind apa, in doar citeva ore, a depasit 70 centimetri, stricind tot ce i-a iesit in cale. Ei traiesc de multi ani o drama, cea a saraciei crunte. Si sint 29 de familii, cu aproape 90 de membri, printre care foarte multi copii, familii obligate sa traiasca fara apa curenta, fara gaze, cu bai si toalete comune care arata jalnic, familii amenintate periodic cu evacuarea, pentru neplata datoriilor curente.




Categorie articol: 

Comentarii