Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

ANA DOBRESCU – BASM ÎN DESTRĂMARE

Apariţia cărţii „Cabina de probat gânduri”, de Ana Dobrescu, este un eveniment literar care nu poate trece neobservat. Prin strădania exemplară a celor care au iubit-o, apar acum, adunate într-o carte povestirile scrise de ea pe blog, mai degrabă risipite cu o oarecare neîncredere în destinul lor literar. Faptul că avem de-a face cu o carte postumă este, însă, o situaţie absurdă.

 

Stinsă – aceasta este, credem, cuvântul cel mai potrivit – la 36 de ani, la jumătatea drumului, cum ar fi spus Dante, Ana Dobrescu a trăit totul repede, cu o grabă şi o foame de existenţă specifică celor care vor să încheie repede socotelile. Brăileancă, prezenţă de referinţă în mass-media locală şi naţională mai bine de un deceniu, ea s-a retras discret, ca o fiinţă pe care lumea, prin felul în care era alcătuită, mai mult o rănea şi o marginaliza. Un personaj din micile ei povestiri spune ceva ce rezumă destinul autoarei: „S-a despărţit de realitate pe motiv de nepotrivire de caracter”. Tot ce a fost legat „de o palmă de ţărână” s-a retras în memorie; apare acum, în prim-plan, cea mai profundă imagine a sa.

Principalul este că, în mod cert, cartea aceasta, confirmă o vocaţie de bun prozator. Între 20 iunie 2011 şi 19 martie 2013 Ana Dobrescu postează pe blog diferite texte pe care le datează cu meticulozitate, ca şi când ar vrea să eternizeze clipa.

Nici în urmă cu cinci-şase ani, când au fost postate, nici acum mentalităţile nu s-au schimbat spectaculos. Textele literare urcate pe bloguri nu dau impresia unei activităţi de mare anvergură. Blogul a rămas un spaţiu virtual al zborului de încercare, în care autori singuratici înalţă zmeiele ficţiunilor şi le lasă să vibreze în aerul diafan al virtualului, în bătaia comentatorilor necunoscuţi, ca într-un cenaclu literar în care se practică ceremonialul cu măşti.

Tot ce a scris în cele cincizeci şi două de texte publicate aici este rezultatul înfruntării dintre real şi ideal, dintre visul ca lume şi lumea ca vis.

Ea locuia, fără îndoială, pe o planetă de adolescent, cu un alt aer şi cu alte semne ale vieţii. De aceea, când urca prin imersii al căror secret numai ea îl cunoştea, ca un spirit al adâncurilor, spre lumea reală, totul o incomoda, o irita, o mâhnea până la revoltă şi o făcea să se întoarcă în cochilia ei, ca un melc lovit peste coarne.

Nu ştiu dacă atunci când posta pe blog povestirile sale ştia că face o faptă de scriitor. Este foarte posibil să se afle în situaţia domnului Jourdain, a lui Molière, care făcea proză fără să ştie. Dacă este aşa, înseamnă că ne aflăm într-o ipostază nouă, neomologată estetic, de a face proză. După ce le-a publicat, nu i-a mai păsat de ele, nu le-a adunat într-o carte, singura formă ce asigură o anumită rezistenţă la derizoriu. Le-a dat drumul pe blog de parcă ar desface palma şi ar elibera fluturi.

Avem de-a face cu un act de precocitate şi de neadaptare la severele legi ale realului. Totul, în firea ei, era altfel. Ca şi Nicolae Labiş, ea ar fi putut spune: „Eu sunt din altă lume decât voi!”.

În faţa cărţii Anei Dobrescu avem neliniştea înfiorată a contrafactualului: ce ar fi devenit? Greu de estimat! Prin cartea aceasta ea epuizează zona trăitului. Când nu a mai avut ce spune, a tăcut. S-a hrănit cu sine, a rupt din ea cu voluptate rea, îndârjită. Textele sale sugerează o coardă prea întinsă, o coardă care, vorba lui Pablo Casals, scoate cel mai pur sunet când stă să se rupă...

Avea tot ceea ce îi trebuia pentru a deveni un bun scriitor. Vedea bine dincolo de suprafeţele cenuşii ale realului şi se minuna cu mâhnire mare de ceea ce vedea. Prozele ei vin din întărirea – ba mai mult, din înfruntarea – de cele mai multe ori dureroasă, brutală, a himerei cu realul. Rănită sever la impactul cu realul, ea a ales ca soluţie tămăduitoare scrisul. Povestirile ei sunt simbolice, unele, mici parabole, altele poeme, câteva proze fantastice, de un fantastic blând, învăluitor, ca un pansament peste rănile sufletului. Este un fantastic cotidian, mai mult ai micilor revelaţii decât al marilor viziuni.

Voluptatea cea mai mare este nu atât a trăirii basmului, cât mai ales a observării momentului destrămării lui, momentul trezirii la realitate. Toate temele povestirilor din această carte vin de la această stare. De fapt, autoarea nici nu are nevoie de ficţiune. Temele sunt în realitate risipite în cotidian ca sarea gemă în adâncuri. Ea are ochi bun, de prozator: vede temele în real, le extrage şi le scrie.

Rezultă o proză care are ca fundal realitatea peisajelor enigmatice, pustii, uşor stranii, din pânzele lui De Chirico sau din fantasticul captat în scene cotidiene din picturile lui Magritte. Unele povestiri sunt chiar mici scenarii cinematografice. Un bun scriitor croit din aceeaşi plasmă a viselor ca şi Ana Dobrescu ar scoate din majoritatea prozelor de aici excelente scurt-metraje.

Ana Dobrescu observă omenescul în ipostaza lui rutinieră, adesea absurdă. Ea simte enorm şi vede, precum marele clasic, monstruos.

Realul este anost, banal, cenuşiu, fără relief, ca un pumn de pilitură de fier aruncată la întâmplare pe o masă. Dar din clipa în care firea autoarei se apropie de real, ea focalizează energii, organizează realul şi acesta, organizat de exerciţiile spirituale ale autoarei, produce sens, devine parabolă.

Ca atare, Ana Dobrescu vede ceea ce noi nu vedem, se opreşte din cale şi contemplă ceva pe lângă care noi trecem nepăsători. Ea are ochi mari, mai buni să surprindă fantasticul banalului cotidian. Este mai scormonitoare în hăţişurile realului şi mai abilă în a identifica o infrarealitate care scapă celor în existenţa rutinieră.

Toate povestirile încep în cotidian, izvorăsc din cotidian, din lumea reală şi încep să curgă, însă nu prin canioanele realului, ci în alt sens, într-un peisaj interior, ca în estuar apele unor fluvii curgând spre izvor, la flux.

Dacă ar fi urmat (este absolventă de filozofie) şi un curs de fantastică, aşa cum a urmat un curs de logică, prozele ei ar fi avut o şi mai mare aderenţă la real.

În prima povestire, „Țipătul”, nu se întâmpla nimic spectaculos. Un ţăran cumpăra de la piaţă un miel pentru masa de Paşte, ia autobuzul şi merge acasă. Un ţipăt trist al mielului lăsat pe asfalt, „ca un bagaj” „se răsfrânge ca un pumnal” în sufletul unui „băiat slab, roşcovan”, care trăieşte rapid un tip de iniţiere. Stilul sec, de reportaj, prezentat cu mijloacele prozei comportiste poate justifica o vocaţie. Este aici, în miniatură, doar sugerată, tema din „Moartea căprioarei” de N. Labiş. Din perspectiva destinului autoarei, povestea mielului dus la tăiere spune şi o neliniştitoare parabolă autobiografică.

În „Sfaturi de la zâna bună” ar fi trebuit să primească zece porunci pentru „o viaţă mai senină”. Nu primeşte decât şapte. Dar chiar şi acestea sugerează o etică a supravieţuirii, a suportării mizeriilor vieţii. Dialogul cu „zâna cea bună” – un fel de înger păzitor – are ceva din relaţia eu (mare iniţiat) – tu (fiinţă iniţiabilă) din „Glossa” eminesciană. Sfaturile zânei sunt „în loc de operaţie de lobotomie”. Dar Ana Dobrescu atinge aici o temă mult mai complexă. Lobotomia a fost practicată în secolul XX pe popoare – cobai, în regiuni totalitare, pentru a li se asigura fericirea. G. Orwell, în „1984”, C. Aitmatov în „O zi mai lungă decât veacul” evocă întâmplări şi scenarii politice absurde de anulare a memoriei care se pune de-a curmezişul fericirii omului.

Numai că autoarea doar schiţează un mare subiect, nu-i dă adâncimea pe care, virtual, o are. Pentru Ana Dobrescu visul este o stare de graţie: „E mai bine să mă laşi să visez”, spune ea.

Existenţa în vis este salvatoare; a o trezi înseamnă nu atât a o aduce la realitate cât mai ales a o înfunda în coşmar.

În toate povestirile ea este singură dar cu voluptatea nedisimulată de a contempla omenescul şi de a inventaria ceea ce o separă de oameni. Ca atare, ea are o evidentă inadecvare la social. E o fiinţă himerică, trăind mai mult în evadări din lume decât în afundări în arcanele ei.

La întrebarea clasică, pusă tuturor celor care scriu literatură, „de ce scrii?” Ana Dobrescu răspunde atipic: scriu „ca să mă simt bine”.

Este aici revanşa scrisului pe blog asupra realului, e o formă de terapie prin scris. Ea este conştientă de puterile limbajului şi le foloseşte terapeutic. Scrisul nu-i dă nelinişte, nu caută „cuvântul ce exprimă adevărul”, nu-şi pune problema perfecţiunii. Trăind într-o realitate pe care o consideră bolnavă, ea apelează la ficţiunea tămăduitoare. Peste noroaiele realului se aşează voluptos zăpezile ficţiunii. Să se observe că iarna pare a fi anotimpul preferat.

Nu ştim dacă ţinea jurnal. Firea introvertită peste marginile admise sugerează mai degrabă că da.

Nu ştim dacă în besacteaua de manuscrise – trebuie să fie undeva – există şi alte proze închegate sau texte în stadii diferite de finisare.

Cu alte cuvinte nu ştim dacă există acel atelier tainic de şlefuit ficţiuni, specific fiecărui scriitor adevărat.

Ana Dobrescu a avut nu numai o existenţă scurtă ci şi enigmatică. În mod cert, este o prozatoare. Cartea „Cabina de probat gânduri” o justifică exemplar.

În concluzie, cartea ei de debut este foarte interesantă şi prin ceea ce ar fi putut deveni autoarea, dacă ar fi putut suporta cu mai mult stoicism înfruntarea baudelairiană a visului cu realul. Dar ea a trăit dureros destrămarea basmului şi nu a suportat-o decât prin destrămarea de sine. Avem de-a face cu un destin exprimat precoce şi anulat mult prea devreme, cu un instinct negru şi acut sentiment al pierderii de sine.

Probabil, dacă ar fi ştiut să se bucure de darul vieţii ar fi dat o povestire egală cu „Micul prinţ”, cartea ei preferată. A avut toate darurile pentru asta. Dar, ca de atâtea ori, n-a fost să fie.




Categorie articol: 

Comentarii