"Trebuie să reparăm acoperişul. Ne-au reclamat", a fost singurul răspuns. Cum, cine, greu de înţeles, la etajul VIII, de ceva ani, nu mai locuieşte nimeni. Au plecat şi au lăsat în urmă datorii de zeci de milioane. Administratorul se disculpă: "Le-am pus somaţii în cutia poştală", dar cum ei nu vin pe acasă cu anii, n-au cum să afle despre existenţa lor. Şi, atunci, întreb şi eu, dacă nu au mai trecut pe-acasă, de unde ştiu că le plouă?! Iar dacă, totuşi, au trecut, cum de n-au văzut somaţiile!? Mi se pare absurd.
De acord, cheltuielile într-un bloc se împart în mod egal între locatari şi, legal şi moral, suntem datori să contribuim fiecare la orice lucrare efectuată în imobil. Ei, însă, de ani de zile nu mai fac parte din acest "noi", n-au mai contribuit de ani de zile la întreţinerea clădirii, de la la an tot mai costisitoare. La plecare au tras uşa după ei, lăsând în urmă restanţe uriaşe, care pe "noi", restul, ne ţin legaţi de mâini şi de picioare. Legal au dreptul să ne oblige să le refacem acoperişul. Moral însă îl au?
Şi dacă în această situaţie ar fi doar blocul meu! În tot oraşul cade tencuiala de pe faţade - nu-s bani pentru anvelopare, sar ţevile - le cârpim una câte una, nu-s bani pentru o revizie adevărată, lifturile dau rateuri - nu-s bani pentru o lucrare mai serioasă, uşa la intrare dă semne de oboseală - nu-s bani pentru alta nouă. Şi asta pentru că "noi", cei care am mai rămas, suntem din ce în ce mai puţini şi din ce în ce mai săraci. Pe cine să condamni? Niciunul n-a plecat de bine.
Locuiesc într-un bloc cu 44 de apartamente, din care 8 sunt complet goale, iar 15 figurează în listă doar cu câte-o singură persoană. În total mai suntem 67, pe umerii cărora a rămas un bloc întreg.
Câţi vom mai fi anul viitor? Dumnezeu ştie. Câţi vom mai fi rămas în ţară? Nu cred că s-a gândit să socotească cineva. Deşi, legal şi moral, şi Guvernul, şi Parlamentul, şi puterea, şi opoziţia ar trebui s-o facă. Nu de alta, dar am avea nevoie de o proiecţie corectă a încasărilor şi cheltuielilor, de o redimensionare a nevoilor. Pentru că "noi", cei care am mai rămas, avem de dus pe umeri câte un bloc, un oraş. O ţară. Trebuie să reparăm şcolile, chit că multe dintre ele au clasele goale, trebuie să reparăm spitalele, chit că multe sunt uriaşe comparativ cu numărul de pacienţi, trebuie să reparăm şoselele, chit că unele leagă sate aproape părăsite. Nu reuşim, se vede. Suntem din ce în ce mai puţini şi din ce în ce mai săraci. Dar ce contează!? Am rămas. Legal şi moral, trebuie să facem toate astea. Da. Trebuie să reparăm acoperişul!
