Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Al dracu domn Costel

Brăila nu a dat încă un mare comediograf. Deşi amestecul de neamuri vechi şi noi a produs observatori de primă mână ai omenescului totuşi minunea stă încă în germenii viitorului, cum ar spune Mihai Eminescu.
Dar la Brăila se râde vârtos prin câţiva caricaturişti şi epigramişti de primă mână. Ei au condeie contondente şi iau la refec fie societatea românească a acestor ani, fie expresia omenescului în plan social sau politic.
Acum vom zăbovi cu o mai mare atenţie pe caricaturile lui Costel Pătrăşcan, un artist cu mult mai important decât se acceptă şi cu mult mai adânc decât se crede îndeobşte.
De două decenii, constat, egal cu sine, discret dar îndrăgit în misiunea sa, Costel Pătrăşcan a scos caricatura la luptă. El pare mereu în ofensivă, punând cartoanele sale cu caricaturi ca nişte oglinzi crude în faţa spectatorilor. L-am văzut desenând în stradă, în faţa curioşilor care se îmbulzeau să-i fure secretul, arătând procesul aparent al facerii caricaturii, cu îndemânarea cu care olarii dau formă înaltă şi pură lutului inert sau fierarii scot dintr-o bucată de fier poezia unei potcoave. De asemenea, l-am urmărit desenând caricaturi pe farfurii albe pentru a oferi curioşilor un festin de zile mari, grotesc şi absurd, cu o hrană mult mai complexă decât crede lumea. într-o seară de vară, l-am văzut întinzând frânghii între doi salcâmi, pe Regala şi prinzând cu cleşti, ca pe nişte rufe puse la uscat, caricaturile sale. Dar cel mai important lucru, am întâlnit în preajma lui brăileni fericiţi; chipurile posomorâte înfloreau în câteva clipe, privind desenele sale. Şi acesta este un fapt fundamental.

De două decenii Costel Pătrăşcan a impus cu stil unic şi inconfundabil în caricatura românească. Dacă din întâmplare i se rătăceşte vreuna, i-o recunoşti dintr-o mie. El nu are nimic provincial, nimic local. Priveşte realitatea românească dintr-o perspectivă brăileană şi se vede treaba că este o perspectivă bună căci îi asigură accesul la esenţial. Acum, după ce am avut acces la tot ce a caricaturizat Costel Pătrăşcan putem spune că cele câteva sute de desene, deşi par învălmăşite, la o privire atentă ele se adună în serii şi grupuri tematice.
Matricea, trasată complet încă din 1994, s-a completat, s-a nuanţat, s-a metamorfozat, dar a rămas, în spirit, aceeaşi. Unele sunt caricaturi politice, altele sunt bahice. Destule pot fi puse sub marca electorale iar altele, erotice. Câteva se înseriază la capitolul istorice iar altele se cuprind în didactice. O serie foarte expresivă este a disperaţilor iar alta, a pensionarilor. Evident, mai pot fi şi altele. Destule sunt răstălmăciri ale unor teme din literatura română. Toate se subsumează unui slogan celebru, luat în răspăr: Fabricat în România. Caricaturile lui Costel Pătrăşcan au personaje: El, Ea, Doctorul, Pacientul, Poliţistul, Hoţul, Tatăl, Pensionarul, Petrecăreţul, Chelnerul, Puşcăriaşul, Disperatul, Ţiganul etc.
Tot farmecul caricaturilor lui Costel Pătrăşcan constă în întâlnirea întotdeauna memorabilă dintre un desen sumar care sugerează o situaţie cotidiană reală sau posibilă şi o replică - fie a unui personaj, fie a autorului - ce vine dintr-un alt registru al comunicării. Între desen şi text se încheagă rapid un arc voltaic ca o revelaţie. Luate separat, fiecare se aşează cuminte în zona firescului. Textul separat de desen este obişnuit, cuminte, face parte dintr-un fond comun, uzual, la îndemâna oricui (un proverb, un vers, o replică memorabilă etc.) Dar alăturarea lor dezvoltă o reacţie specială, scapără precum cremenea şi amnarul. Rezultă un fleş care luminează scurt şi alb, ca o flacără de magneziu.
Ca atare, el are puterea de a-şi surprinde privitorul, de a-i da sentimentul că este prins într-un tip de ofsaid lăsat de o inteligenţă năzdrăvană, buclucaşă, sclipitoare. El are o mare disponibilitate pentru poantă, pentru replica pe dedesubt, aluzivă. Arta de a răstălmăci este practicată cu o voluptate nedisimulată. Numeroase replici binecunoscute capătă sensuri noi, neobişnuite, stârnind un haz nebun. Din cuvinte comune, ele devin crestături cu sare pe pielea realităţii. Tensiunea dintre text şi desen dezvăluie faţa nevăzută, ignorată a realului. La Costel Pătrăşcan polisemantismul oferă înţelesuri noi, ignorate, adesea argotice. Desenul oferă mereu un versant semantic ignorat. El vede ceea ce noi nu vedem, aude ceea ce noi nu auzim. Ca atare el are simţurile mereu la pândă, căutând în relaţia dintre realitate şi limbaj sensuri la care nimeni nu s-a gândit. Resursele ludice ale autorului par, deocamdată, inepuizabile. Nu se repetă, nu se pastişează, reuşeşte să fie mereu proaspăt.
Caricaturile lui sunt istorioare care au candoare şi cruzime. De fapt, doar cu o anumită îngăduinţă le numim caricaturi. Sunt, de fapt, comentarii grafice, momente în sensul caragialian al termenului, când realul este surprins într-un moment de maximă expresivitate . Replicile care însoţesc desenele formează o altă poveste a vorbei, în interpretarea lui Costel Pătrăşcan. Desenele lui îşi trag efectele realmente spectaculoase din escaladarea unui versant semantic ignorat până acum.

O tragere în ţeapă în maniera în care o făcea Vlad ţepeş are ca titlu Prin noi înşine! O replică firească şi frumoasă, Averea mea sunt copiii capătă un sens nou când e spusă de un ţigan care şi-a scos copiii la cerşit. O femeie frumoasă, la mare, pregătită să se arunce în valuri are în jurul mijlocului un colac de salvare. Desenul are un titlu nebun: Colac peste pupăză. O figură porcină, rezemată de o urnă de vot filozofează larg: Om m-am făcut! Pe o alee a preşedinţilor ţării, unul cu zâmbet larg cât o mască de maşină Dacia, altul uşor adus de spate, cu ochii oblici înfipţi în rădăcina nasului, ca la călugării tibetani şi alături un bloc de marmură pentru unul... necioplit.
O muiere priveşte încruntată, cu o lupă, inghinalul unui bărbat şi constată cu amară filozofie: Iarna nu-i ca vara! Rezultă, evident, altceva decât truismul prezidenţial binecunoscut, devenit de ceva vreme folclor. O turmă cuminte are în frunte un măgar, însemnarea cade ca o ghilotină: Avem conducătorii pe care-i merităm. Un desen cu un spânzurat are comentariul Nimeni nu e de neînlocuit.
În urmă cu câţiva ani, când peste oraş băltea insuportabilul miros de la o fermă de porci, Costel Pătrăşcan, de Sfânta Maria, pe Regala, împărţea trecătorilor sticluţe cu parfum în formatul binecunoscut al colecţiei Bulgari. Nu-mi dau seama de unde le-o fi luat. Dar designul colecţiei avea titlul... Băligari. Dacă dădeai curs reflexului feminin de a distinge fineţea parfumului ai fi trăit un moment de groază: puţea de îşi muta nasul din loc. Al dracu dom Costel! Câteva caricaturi au subiecte literare. Versuri celebre, replici, fragmente de cântece capătă în minţile pline de pustiu ale personajelor sensuri care depăşesc râsul şi îl completează cu absurd şi grotesc.
Zoe, fii bărbată!, celebra replică a lui Ştefan Tipătescu rostită la un moment de mare cumpănă în piesa O scrisoare pierdută, de I.L. Caragiale, este ilustrată de imaginea unei femei rătăcite în toaleta bărbaţilor. Hazul e nebun.
O chivuţă ascultă încordată sau trage cu urechea la o uşă pe care scrie Poliţia. Bănuim ce aude deoarece în minte îi vine un vers din Bacovia: Aud materia plângând. Sensul metafizic al celebrului vers este luat în derizoriu, adus la nivelul de înţelegere al unei semianalfabete. Într-o cârciumă au mai rămas doar câţiva clienţi. Sticlele sunt goale, doi muşterii au căzut cu capetele pe masă. Unul emite din pustiul gândirii sale în faţa unei femei cu mătura în mână: Veşnicia s-a născut la sat! Un poliţist priveşte mirat, chiar vesel, spre un hoţ cocoşat de greutatea samarului şi nu are altceva să-i spună decât un vers dintr-o poezie de Nichita Stănescu, devenit text de muzică lejeră: Ce bine că eşti, ce mirare că sunt...într-un alt desen doi hoţi merg cu colindatul de Anul Nou... când boierii nu-s acasă!
Şi iarăşi, al dracu dom Costel!
Fundamental, Costel Pătrăşcan se revendică dintr-un strămoş mitic binecunoscut: I.L. Caragiale. El desenează pentru că, din motive necunoscute nouă, încă nedivulgate, nu povesteşte. Suntem siguri că el crede, parafrazând vorbele cuiva , că o caricatură bună face cât o mie de cuvinte.
Desenele lui sugerează mici naraţiuni, sunt, în echivalenţă caragialescă, momente. Autorul, ca şi mentorul său de taină, simte enorm şi vede monstruos. Personajele lui îl rezumă pe celebrul Mitică, şi el, un derivat citadin din Păcală. Lângă el sunt umbrele lui Lache, Mache, Miţa Baston, cea dată-n paşte de frumoasă, cu replică în nesaţiu. Fiecare desen al lui Costel Pătrăşcan spune o poveste. Unele sunt etern-umane, ale omului de oricând şi de oriunde, dar cele mai multe sunt cu subiecte de azi, de acum, obsedante.
Caricatura surprinde în fotograma ei momentul-cheie, un fel de punct culminant din mica naraţiune clasică. Costel Pătrăşcan contemplă omenescul în formele lui caricate, deturnate de la firesc. Are marea putere de a pune mereu degetul pe rană. Este cronicarul atipic al vremii sale. În timp, cine va scrie istoria acestor ani va putea apela fără teama de a greşi la caricaturile lui Costel Pătrăşcan ca la un chihlimbar care a conservat în fibra lui gâzele momentului.
La prima vedere, ai zice că autorului îi place să se joace. Nimic mai fals. Costel Pătrăşcan este un spirit lucid şi amar. El surprinde condiţia umană prinsă la strâmtoare, în vreme de criză. Evocând în caricaturile sale o faună umană care-şi zice floră cu o mândrie care te înspăimântă, el are mai mare bucuria de a numi, decât dorinţa de a îndrepta.
Costel Pătrăşcan este foarte productiv. Zilnic el publică desene noi. Niciodată nu reclamă vreo criză de inspiraţie. Nici nu-mi imaginez caricaturist care să trăiască o asemenea stare. El are norocul că realitatea românească produce febril caricatură, are o rodnicie ca ale pământurilor proaspăt desţelenite. Ea îi oferă pe tavă, de-a gata, fără efort, subiectele. El are doar misiunea de a le culege. în viziunea lui Costel Pătrăşcan, toată lumea se exprimă caricat, de la omul politic, până la beţivul de la cârciuma din colţ, de la poliţistul care contemplă mirat hoţul, până la pensionarul care vine acasă cu două biete sacoşe şi-i spune, din gât, soţiei, că a plătit cu capul.
În caricaturile sale există un singur spirit lucid: alegătorul român. Aici Costel Pătrăşcan se depărtează de maestrul său secret, Caragiale, nu mai pune personajul să întrebe eu cu cine votez, în caricaturile lui, acesta ştie şi în cabină înjură fără perdea sau, mai nou, cere hârtie igienică.
La noi, ea, caricatura este în natură în stare gemă, ca sarea în munţi. El doar o decupează şi o transcrie. În cod antonpannesc, şi el poate spune de la lume adunate, înapoi la lume date. El are poziţia oarecum privilegiată a folcloristului de odinioară care culege realitatea cântecelor sale. De aceea distingem la Costel Pătrăşcan o structură rapsodică. Spiritul lui este mai ales la pândă: nu ştie când subiectul ţâşneşte din lanul social, ca iepurele în bătaia săgeţii. Oricum, Costel Pătrăşcan trebuie luat în serios. Nu e de glumit cu aventura lui spirituală. în procesul nostru de tranziţie el trebuie luat ca martor-cheie. Avem în el un contemporan buclucaş care ne spune cine suntem, de unde venim şi mai ale încotro ne îndreptăm. El nu-i lasă pe contemporani să doarmă pe ei, cum se spune foarte expresiv, scoate din automatisme gândirea leneşă, împunge cu acul ironiei şi menţine treaz sau aduce în stadiul de trezie buimacul român. Ca toţi umoriştii de bună calitate are un anumit comportament în spaţiul public. A învăţat bine lecţia lui Caragiale. Caută în adunările publice locul unde poate observa mai bine exprimarea omenescului. De aceea stă neobservat în spatele grupului sau pe margine, de unde poate vâna subiecte. Este rezervat, discret, dar îndârjit. Nu are nimic din furiile artiştilor care nu-şi mai încap în gulere. Pare mereu dus cu gândul departe. Nici nu bănuieşti cu ce mecanisme dezghioacă realul. Pare blând, dar nu e. Are, după ce prinde în crucea lunetei subiectul caricaturii, plăcerea nedivulgată a execuţiilor publice.
Şi iarăşi, ca toţi umoriştii, este colindat mai mult de tristeţe decât de bucurie. Are comisura buzelor ba urcată în zâmbet, ba coborâtă sumbru, ca într-un joc de măşti. L-am văzut râzând foarte rar. Doar într-o fotografie pe care şi-a pus-o pe un album cu caricaturi zâmbeşte larg, ca toţi nemulţumiţii de ei înşişi, dar mulţumiţi de ceilalţi care îi răsfaţă cu subiectele grele ale caricaturilor sale.
În mod cert, printre contemporani, Costel Pătrăşcan poartă măşti de circumstanţă. Pe rând este ba hâtru, ba coţcar. Adesea ne face cu ochiul, alteori ne bate obrazul. Din două linii şi trei cuvinte el rezumă realul în forme esenţiale. Nu are obiceiul de a oferi ceva de-a gata. Ca într-o şaradă, el oferă doar replica-cheie a caricaturii. Astfel el reuşeşte ceva foarte important: pune la lucru imaginaţia privitorului. Lui nu-i place să ofere mură-n gură secretul caricaturii sale. Preferă să ia publicul ca partener, să-l facă să brodeze epic în jurul subiectului, să-l implice în ipostaze creative.
Pariul caricaturilor sale este ceva mai adânc. Costel Pătrăşcan este, în fond, un om liber, care ştie să-şi pună în valoare un tip de inteligenţă prin care transmite contemporanilor mesaje severe.
De aceea credem că reacţia cea mai potrivită privind caricaturile sale nu trebuie să fie doar râsul gratuit, ci o reacţie ceva mai complicată, şi mai ales, adâncă pe care o rezumăm printr-un cuvânt inefabil: râsu-plânsu.
Costel Pătrăşcan are ceva din mentalitatea oamenilor vechi, trăitori în oraşe sudice: în aparenţă ei iau totul în tărbacă, parcă nu ar avea nimic sfânt; în realitatea sunt firi justiţiare pure, care fac totul în numele unui ideal nedivulgat.
În fond, o întrebare nu dă pace spiritului nostru. Nu ştim dacă Pătrăşcan, în faţa acestei umanităţi esenţiale cu care face concurenţă stării civile, poate exclama ca şi I.L. Caragiale, despre personajele sale, în faţa lui Paul Zarifopol: uite-i ce drăguţi sunt! sau ca acelaşi Caragiale, câţiva ani mai târziu, pe acelaşi subiect, în faţa lui Garabet Ibrăileanu: îi urăsc, mă!

 




Categorie articol: 

Like / Share

Comentarii