Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

Adevărata dovadă de iubire faţă de Dăncilă

„Parlamentul României să adopte un act normativ prin care să oprească calomnia şi defăimarea. Nu ăsta este poporul român. Poporul român este un popor care respectă pentru a fi respectaţi”-  a fost declaraţia agramată a premierului Viorica Dăncilă, făcută zilele trecute, la un eveniment al PSD de la Constanţa, după ce câţiva protestatari au fluierat-o, au huiduit-o şi au făcut-o „analfabetă”. Protestele - poate nu dintre cele mai delicate şi în niciun caz primele sau ultimele - au scos-o din sărite pe Dăncilă şi au făcut-o să se gândească la o măsură care să oprească „calomnia şi defăimarea”. Şi cum altfel, dacă nu printr-o lege? O lege care să oprească, de fapt, astfel de proteste, astfel de critici, astfel de vociferări ale poporului. Pentru că poporul „nu e ăsta”, poporul nu trebuie să vocifereze, poporul trebuie să ia de bun ce i se prezintă, ce spune statul, ce spune Guvernul, ce spune partidul şi, mai ales, ce spune şeful partidului şi al Guvernului. Poporul trebuie doar să asculte ce spune Dăncilă.

Cam aşa gândea şi o proastă ajunsă cam al doilea om în stat – uneori chiar primul – pe numele ei Elena Ceauşescu. Aşa suferea şi ea, pe motiv că poporul e neascultător şi nerecunoscător. Aşa se întâmplă, de regulă, cu indivizi treziţi în posturi-cheie, în care nu doar că nu au ce căuta, dar pe care nici nu le merită: se cred prea importanţi, prea sensibili şi prea expuşi la criticile unora care încă vociferează. Dar, mai ales, capătă mult tupeu.

Tupeul ăla nesimţit care le dă dreptul să creadă că sunt un fel de buric al Pământului, al ţării, al guvernului sau al cui or crede ei. Un om prea important să poată fi criticat, huiduit sau fluierat. O persoană prea măreaţă pentru un popor aşa de obraznic. Un popor care ar trebui doar să aplaude, să ovaţioneze, să scandeze lozinci, să fluture steaguri şi portrete ale conducătorilor iubiţi.

Probabil pesediştii aşa sunt obişnuiţi: pe stadioane, prin pieţe ori săli ticsite cu membri de partid ascultători, devotaţi, cu aplaudaci (fizici sau online), cu lingăi de tot felul, care să-ţi ridice ode şi să-ţi aducă veşnică recunoştinţă. Dar nu poate fi tot poporul aşa. Ceea ce nu înţeleg Viorica Dăncilă şi cei de teapa ei - ori nu vor să înţeleagă - este că, în general, oamenii politici nu sunt chiar cele mai iubite personaje publice. Dimpotrivă. Sau nu doar iubite. Sunt deopotrivă criticate, ba chiar urâte, de toţi cei care nu simpatizează cu partidul tău ori doar cu tine personal. Dar acesta este preţul firesc al politicii. Nu poţi să ceri în Parlament o lege împotriva celor care te fluieră şi te huiduie, doar pentru că nu ţi-a picat ţie bine un mic protest. Demonstrează că eşti cu adevărat iubită, apreciată şi înţeleasă cu ocazia alegerilor, nu a vizitelor de partid prin teritoriu. Şi nici că se poate o ocazie mai bună decât cea a alegerilor prezidenţiale, de peste 2 luni. Mai poţi, ca om politic, ca şef al PSD şi mai ales ca prim-ministru, să mai aştepţi 2 luni adevărata dovadă de iubire din partea poporului. Şi apoi să dispari în neantul politic din care ai fost adusă.




Categorie articol: 

Comentarii