Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

15 Ianuarie - ZIUA NAŢIONALĂ A CULTURII ROMÂNE. AL DOILEA INTERVIU CU DOMNUL MIHAI EMINESCU

În holul mare, cât să întorci o caleaşcă, era linişte nefirească pentru redacţia celui mai citit ziar din Bucureşti. Un aer vechi, prăfos îmi lăsa impresia că aici nu stă nimeni. Larma Lipscanilor se pierdea după doar câţiva paşi. Trapul cailor vreunei trăsuri de pe Calea Victoriei se multiplica în ecouri stranii. Am privit atent rândul de uşi de pe palierul primului etaj. Luminatorul filtra o lumină verzuie, încremenită. Am urcat. Scârţâitul subţire al scării de lemn îmi spori neliniştea. Îndoiala îmi dispăru când mi-am adus aminte că fusesem anunţat de un prieten comun şi mi se garantase o întâlnire la ora aceasta.

            Am bătut uşor la uşa redactorului şef. După câteva clipe am auzit paşi grăbiţi şi apăsaţi. Apoi uşa s-a deschis larg, ca o carte. În cadrul ei de lumină mi-a apărut un bărbat de statură atletică, în cămaşă albă, fără guler, cu mânecile suflecate. Obrazul neras de două-trei zile sporea încruntarea sprâncenelor şi melancolia privirilor. Era limpede că l-am smuls de la treburile lui. Mi-a întins dreapta puternică, mare, cu degetele pe jumătate albastre si  a spus: Ma recomand: Mihail Eminescu! M-a invitat uşor grăbit pe un scaun de redacţie, în faţa mesei mari, acoperită cu postav verde, uşor ros pe margini, cu pete mici de cerneală.

            Cu o mişcare îndemânatică, aproape ceremonioasă, şi-a tras de lângă perete un scaun răzleţ şi s-a aşezat în faţa mea, cu un cot pe masă. Mâna a atârnat o vreme, obosită. Ordinea din birou îmi contrazicea prejudecăţile. Doar pe canapeaua de sub fereastră un vraf de numere mai vechi din ziarul „Timpul”, împăturite, având la mijloc manuscrise, şpalturi, telegrame, corecturi dadeau impresia de dezordine. I-am mărturisit că sunt, ca atâţia alţii, un împătimit cititor al editorialelor sale. Nu a părut prea bucuros. Am precizat scopul vizitei mele: să-mi răspundă la câteva întrebări. Cititorii noştri au nevoie de opiniile sale. A ridicat scurt din umeri. I-am spus întrebările pe care doream să i le adresez. Mi-a răspuns că la aceste întrebări ar putea să răspundă mai bine domnul Caragiale, colegul său de redacţie. I-am spus că pentru domnul Caragiale am în curs de pregătire alte întrebări, că îl voi căuta negreşit dar că acum misiunea mea este aceasta. Cu un gest simplu a părut că spune „- Fie !”.

            Când îi puneam întrebările, dădea mărunt din cap, aprobând cu zâmbet trist şi neînţeles. Nu s-a mirat niciodată de întrebările mele, părea că le ştie deja, sau de câteva ori a aruncat o privire grăbită spre locul de la masa de scris, pe care îl părăsise la venirea mea, la coala scrisă mărunt pe trei sferturi, la tocul lung, subţire, lăsat de-a curmezişul colii şi la ceasul de buzunar rezemat de călimara lată, cu cerneală puţină într-o găoace. De câteva ori, cu un gest nervos şi-a apucat cu dinţii fire răzleţe din mustaţa cam neîngrijită, după părerea mea. Şi am trecut la treabă. Mi-a vorbit rar, ca să pot ţine şirul însemnărilor, dar mai ales mi-a vorbit pe un ton răspicat pe care, iniţial, nu l-am înţeles. Părea că nu vorbeşte cu mine. La un moment dat am vrut să-l întrerup dar a retezat aerul cu palma, scurt, ceea ce mi-a dat de înţeles că trebuie să tac. Îşi dubla vocea cu gesturile mâinii drepte. O palmă dreaptă, cu degetele strânse împărţea aerul în calupuri mari sau reteza scurt, cu mişcări dibace, ca Făt Frumos, capete de balauri imaginari ...

 

Întrebare: Domnule Mihai Eminescu, numiţi vă rog, răul care macină lumea românească de azi.

Răspuns Mihai Eminescu: Cel mai mare rău pentru un popor este sărăcia.

 

Întrebare: Dar nu sunt oamenii politici de azi în stare să găsească o cale pentru ca „neamul nevoii”, cum spuneţi adesea, să scape de sărăcie?

Răspuns : Părerea mea individuală e că politica ce se face azi în România şi dintr-o parte şi dintr-alta e o politică necoaptă.

 

Întrebare: Şi care este răul în politica românească din aceşti ani?

Răspuns : Luptele de partid la noi nu-s de principii, ci de persoane!

 

Întrebare: Consideraţi că de aici decurg greşelile cele mai grave pe care le fac partidele, atât cei de la guvernare cât şi cei din opoziţie?

Răspuns : Greşelile în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani, viitorul ei.

 

Întrbare: Aş dori să puneţi degetul pe rană aşa cum faceţi de regulă în editorialele Dumneavoastră. Numiţi acele forme care decurg din greşelile pe care le fac politicienii.

Răspuns : Nimic nu e mai periculos pentru conştiinţa unui popor decât priveliştea corupţiei şi a nulităţii recompensate. Această privelişte îi ia poporului încrederea în valoarea muncii şi în siguranţa înaintării prin merit. Dându-le zilnic exemplu că fără a şti ceva şi fără a fi muncit, cineva poate ajunge bogat şi om cu vază ... contagiul intelectual devine din endemic epidemic, trece de la restrânsul grup la grupuri din ce în ce mai numeroase de cetăţeni.

 

Întrebare: Sunteţi recunoscut ca un judecător necruţător. Observaţiile Dumneavoastră sunt la fel de neliniştitoare ca şi ale Domnului Maiorescu, scrise în urmă cu ceva vreme şi la fel de severe ca ale Domnului Caragiale, în ultimii ani. Chiar nu vă puteţi sprijini pe nimic bun, durabil în analizele pe care le faceţi?

Răspuns : Pretutindeni, în administraţie, în finanţe, în Universităţi, pe jeţurile de miniştri nu întâlnim în mare majoritate decât, iar şi iarăşi, acele fatale fizionomii nespecializate, aceeaşi protoplasmă de postulanţi, de reputaţii uzurpate care se grămădeşte înainte de toate şi care tratează c-o egală suficienţă toate ramurile administraţiei publice.

 

Întrebare: Care vi se pare că este „viermele” cel mai periculos, care va lăsa urme adânci, dureroase în conţiinţa poporului nostru?

Răspuns : Mita e-n stare să pătrundă oriunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii.

 

Întrebare: După şase decenii de la domniile fanariote care ne-au făcut atât de mult rău, încă nu am găsit acel punct de spijin temeinic şi moral de la care se impune construcţia modernă şi durabilă a ţării? Să fie totul atât de fals în societatea românească?

Răspuns : Funcţiile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti. Elemente economice nesănătoase, jucători la bursă şi întreprinzători şarlatani se urcă cu repeziciune în clasele superioare ale societăţii româneşti.

 

Întrebare: Dacă din punct de vedere politic stăm atât de rău, din punct de vedere economic stăm mai bine? Întrezăriţi vreo speranţă?

Răspuns : De când lumea nu s-a văzut un popor să stea politiceşte sus şi economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă: civilizaţia economica este urma celei politice. Nu există alt izvor de avuţie decât munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când avem milionari făcând avere fără muncă şi fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei a pierdut cineva.

 

Întrebare: Rezumaţi, vă rog, aceste realităţi româneşti!

Răspuns : Voi, politicienii arătaţi prin zilnica pildă că corupţia este mijlocul cel mai lesnicios de trai în România. Acesta este spiritul cel rău care desface societăţile româneşti şi le nimiceşte pân-în sfârşit, acesta este veninul care dă loc la mişcări sociale şi la nemulţumire, contribuie a destrăma spiritul public, a-l face să nu mai crează nici în drept, nici în bine, a nu mai aştepta nimic de la muncă, totul de la tertip şi de la apucătură.

 

Întrebare: La aproape douăzeci de ani de la Unire, vi se pare că ţara este încă neaşezată?

Răspuns : În acelaşi timp în care zeci de mii de străini imigrează în fiecare an, românii, din contră, părăsesc ţara lor ca şoarecii o corabie care arde, şi emigrează.

 

Întrebare: De la Revoluţia Franceză şi de la Napoleon încoace lumea este într-o permanentă schimbare. Se aşează pe temelii noi, nu ştim cât de durabile. Nici un deceniu nu seamănă cu cel precedent. Cum vedeţi finalul unui veac atât de dinamic, atât de surprinzător?

Răspuns : Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână în mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează în faţa bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulterin, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor.

 

Întrebare: Într-o Europă în permanentă schimbare, cu imperii care pier şi imperii noi, clădite pe ruinele celor vechi, cu naţiuni noi deşteptate „din somnul cel de moarte”, cum spunea Mureşanu al nostru, nouă, românilor, ce ne va fi dat să trăim?

Răspuns : Vom aveam de-acum înainte dominaţia banului internaţional, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni, teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi, în această luptă învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun. Urmare ei, capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un instrument al ei, e, adesea, o posesiune individuală, rezultatul unei uneltiri vinovate, a exploatării publicului, prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii.

 

Întrebare: Noi suntem vechi cititori de Eminescu. Şi o spunem cu de netăgăduita mândrie! Urmărim cu sufletul la gură tot ceea ce publicaţi în ultima vreme sunteţi atât de acaparat de politică ... încât în „Convorbiri literare” nu am mai citit de ceva vreme poezii care să ne bucure inimile ...

RăspunsEi bine, de şase ani aproape, o duc într-o muncă zadarnică, de şase ani mă zbat ca într-un cerc vicios în cercul acesta, care, cu toate acestea, e singurul adevărat, de şase ani n-am linişte, n-am repaosul senin, de care aş avea atâta trebuinţă ca să mai pot lucra şi altceva decât politică. Am lucrat din convingere şi cu speranţă în consolidarea ideilor mele şi un viitor mai bun. Dar nu merge. La opt ani de când m-am întors în România, decepţiunea a urmat la decepţiune şi mă simt atât de bătrân, atât de obosit încât degeaba pun mâna pe condei să încerc a scrie ceva...

 

... Deodata s-a ridicat sprinten în capul oaselor. Am înţeles că întrevederea se încheiase. M-a condus până la uşa pe care, cu un gest smucit, a deschis-o larg. Fără să-l întreb, mi-a spus că doreşte să ne revedem dar aceasta ar fi mai bine să se întâmple când realitatea românească va da alte semne... Nu ar vrea să se repete... Atunci mă va invita negreşit. Poate vom vorbi mai multe, vom bea cafea, vom fuma... Mi-a întins mâna mare, cu degete albastre şi am ieşit. În urmă uşa s-a închis încet, ca o carte. Scârţâitul uşor al scărilor dezvolta acum alt semn. M-am lăsat cuprins de oraşul furnicar. În jur, Lipscaniul cu larma lui veselă...

N.B. „Răspunsurile” lui Mihai Eminescu sunt, cum lesne se poate observa, fragmente din editorialele publicate în ziarul „Timpul”.




Categorie articol: 

Comentarii