Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

“Eu, între un hoţ şi un prost, prefer hoţul”. C-aşa-i în tenis

Pe sportivul Ion Ţiriac l-am admirat ani la rând pe terenul de tenis. Pe omul de afaceri şi iubitorul de natură Ion Ţiriac l-am privit cu înfrigurare cum măcelărea mistreţii din Carpaţi, alături de mahării lumii sau cum se căciulea la Ion Iliescu să-i achite fiul,-care era anchetat pentru trafic de cocaină. Când acelaşi Ion

Ţiriac a fost implicat în tot felul de afaceri dubioase şi în caracatiţa unui megadosar de corupţie, alături de politicieni români şi europeni- toţi au ieşit basma-curată. Nu îmi imaginam însă că, ajuns la o vârstă respectabilă, fostul sportiv dă cinstea pe ruşine şi ţine cu hoţul.  Când auzi un om pe care îl considerai model  printre românaşii noştri puşi pe căpătuială că el ţine cu hoţul şi nu cu prostul - îţi dai peste cap toată scara de valori şi înţelegi în sfârşit cine-s hoţii şi de ce poporul este considerat mereu prost. Înţelegi, de ce hoţii sunt de admirat şi de ce dobitocii muncesc  şi trag toată viaţa ca vita în jug pentru a-şi duce zilele de azi pe mâine.  C-aşa-i în tenis.

Lumea lui Ţiriac şi a celor care îşi dau mâna la fileul hoţilor de admirat nu este însă şi lumea noastră, a celor care ieşim în stradă şi protestăm împotriva fărădelegilor.

“Eu, între un hoţ şi un prost, prefer hoţul. După hoţ mai rămâne ceva. După prost, nu mai rămâne nimic”, declara în urmă cu câteva zile  Ion Ţiriac la un post de televiziune. 

Ce a rămas însă, de 27 de ani, după toţi hoţii care s-au lăfăit şi au prădat   România? Ei şi-au făcut imperii în destinaţii exotice cum nu au reuşit bogaţii lumii în trei generaţii şi au lăsat în urmă o ţară devastată, fără industrie, fără agricultură, fără păduri. Câte spitale, câte fabrici sau şcoli, câte autostrăzi sau câte poduri au construit hoţii care au dat tunuri şi ţepe sau cei care continuă să arunce praf în ochii poporului, plângând de mila puşcăriaşilor?

Ei bine, când corupţia a devenit stindardul României postdecembriste,  sportivul pe care îl admiram pe zgura terenului de tenis i-a preferat pe hoţi şi pe borfaşi. Miliardarii de carton i-au devenit parteneri, hoţii şi-au dat mâna la fileu,  au jucat tenis, popice sau ping-pong pe interese, iar terenul colcăia de miliardari ai lumii  care i-au ţinut isonul când împuşca mormanele de mistreţi.

Iar noi,  ţipăm pe străzi şi mărşăluim - ca proştii...

Cât de tâmpiţi să fim să protestăm în continuare, ca nişte păcălici şi să nu înţelegem că hoţia este protejată de legile emise de mafioţi? C-aşa-i în tenis.

Pot spune chiar că, pe undeva, Ion Ţiriac  are dreptate. Dacă ne încăpăţânăm în continuare să vrem adevărul, dacă ne pierdem vremea  cu tot felul de proteste, nu facem altceva decât să-i încurcăm pe cei care vor să lase ceva în urma lor. Pe hoţii care sunt pe val şi care se năpustesc în stol, ca lăcustele, transformând  România din temelii într-o ţară a fărădelegilor, o ţară de puşcăriaşi şi de puşcăriabili. Şi totuşi, proştii care îşi macină sănătatea pentru un ban cinstit,  reprezintă poporul român. “Proşti, dar mulţi”, cum spune celebra replică a lui Lăpuşneanu.




Categorie articol: 

Comentarii