Aproape 600.000 de copii români trăiau, în 2018, în afara graniţelor ţării, cei mai mulţi în Italia (260.894), Spania (137.511) şi Germania (119.295).
Asta arată ultimul raport al Comisiei Europene pe tema migraţiei (Data on Children in Migration), făcut public zilele trecute, care a scos în evidenţă date îngrijorătoare pentru ţara noastră. Conform lui, până în 2018, 1,8 milioane de copii născuţi în Uniunea Europeană au emigrat în alt stat membru. Dintre aceştia, 592.381 proveneau din România.
600.000 de copii români, care, cel mai probabil, nu se vor mai întoarce niciodată acasă, o pierdere imensă pentru o ţară care îmbătrâneşte vizibil, de la an la an, o ţară din care tot mai mulţi tineri pleacă în căutarea unui trai mai bun. Iar ţara tace. Ascunde realitatea sub preş şi îşi lasă guvernanţii să se asmute unul asupra altuia prin televiziuni, certându-se pe cifre. Că-s 3 milioane, că-s 4 milioane (sau mai mult) de emigranţi români, de parcă asta ar fi problema, numărul! Nu, domnilor, nu numărul contează! Oricum e enorm! Contează că exodul acesta capătă amploare de la an la an şi voi, în loc să vă faceţi o misiune din a-l opri, vă îndârjiţi să-l extindeţi. NU vă pasă de nimic! Decât de voi şi ai voştri.
Ai noştri... De ani de zile încercăm să aflăm câţi copii români au plecat, de fapt, din ţară. Niciodată n-aţi ştiut, ne-aţi tot vândut gogoşi, că e imposibil de aflat, că o cercetare care să ofere o cifră exactă ar fi imposibil de făcut. Ei bine, uite! N-o fi raportul UE la punct şi virgulă, n-o fi de exactitate elveţiană, dar măcar ne oferă o dimensiune a fenomenului. Iar cifra asta ar trebui să vă creeze insomnii şi să vă determine să puneţi osul la treabă.
Nu e chiar aşa de grav? Aşezaţi lângă numărul acesta încă trei: 1. numărul copiilor emigranţilor, adică acele alte sute de mii de copii rămaşi în ţară în grija unui singur părinte, a bunicilor, sau a rudelor, şi care, într-un final, sunt sortiţi tot plecării; 2. numărul tinerilor care învaţă în străinătate şi care, cel mai probabil, nu se vor mai întoarce prea curând; şi 3. numărul românilor care au ales definitiv calea pribegiei, din ce în ce mai multe milioane.
Toate aceste date adunate laolaltă arată, pe de o parte, proporţiile dezamăgirii şi lipsei de perspective, dar confirmă şi clasamentul publicat de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), conform căruia, în 2018, diaspora românească era a cincea cea mai numeroasă diasporă din lume, raportat la numărul total al populaţiei.
N-am să mai exemplific prin cifre, oricum lucrurile au evoluat mult de atunci, am să vă dau însă un procent – 17. Adică 17% din totalul populaţiei născute în România trăia în 2018 într-o altă ţară membră OECD. Dar, mai mult decât atât, raportul a mai evidenţiat încă două probleme generatoare de insomnii: aproape un sfert dintre românii care trăiau în ţară şi-au exprimat dorinţa de a emigra permanent şi aproape jumătate dintre tinerii cu vârste între 15-24 de ani au declarat că intenţionează să părăsească definitiv ţara.
Sunt convinsă, mulţi deja au făcut-o. Pentru că ţara aceasta nu a fost (şi nici acum nu e) capabilă să-şi respecte tinerii şi copiii şi să ofere un trai decent. Căci e o ţară care nu poate, nu ştie. Ori nu vrea să respecte şi să răsplătească la adevărata valoare munca.
Şi când spun ţara, înţelegeţi cred că mă refer, de fapt, la oamenii ei, cei care o conduc, dar, mai ales, cei care îi votează. Inclusiv la alegătorii din Ditrău. Care au mai rămas, că majoritatea a îngroşat deja rândurile diasporei... cu copii cu tot!
