Sorry, you need to enable JavaScript to visit this website.

«Eu locuiesc cu sufletul la Brăila»

De aproape 22 de ani e plecat din Brăila şi de 15 din ţară. Face naveta între Japonia şi Statele Unite ale Americii, între universităţi, studii ştiinţifice şi proiecte în care este implicat. Îşi face timp însă, întotdeauna, pentru promovarea oraşului natal. Şi o face cu o dăruire, o energie şi o voinţă pe care rar le-am întâlnit. Colindă lumea, ridică săli în picioare, e un răsfăţat al presei străine, al elitei universitare, dar... sufletul lui e la Brăila. Lucru pe care îl recunoaşte cu fiecare ocazie. Şi nu doar recunoşte, ci efectiv depune eforturi pentru ca şi cei din jurul său să afle că, undeva, în România - o ţară mică de pe bătrânul continent - există un oraş pe nume Brăila. Un oraş în slujba căruia, cu naturaleţe explică, s-a pus necondiţionat, "neplătit şi nesolicitat". Dintr-un motiv uluitor. Cu ani în urmă, pe când soţia lui, americancă get-beget, încerca să se documenteze despre oraşul în care el se născuse, într-o ediţie a ghidului "Lonely Planet" nu a găsit decât câteva cuvinte despre Brăila: "an ugly backwater of Romania" (în traducere aproximativă: "o zonă riverană urâtă a României"). Cuvintele acelea l-au marcat profund şi de atunci a făcut tot ce i-a fost cu putinţă să demonstreze că nu e deloc aşa. Cine este George Şipoş, ce a făcut, ce face şi ce îşi doreşte el pentru Brăila, aflaţi în interviul de mai jos.

- Cine este George T. Şipoş?
- Nimic spectaculos... În primul rând sunt brăilean. Părinţii mei sunt brăileni, deşi numai mama e născută în zonă. Eu m-am născut printr-o întâmplare în creierii munţilor, în Harghita, unde mama fusese repartizată ca stagiară în învăţământ, dar cum întreaga mea familie era la Brăila, am venit aici când aveam exact o săptămână. De Brăila, de şcoala Generală "Mihai Eminescu" (în copilăria mea numită "Nr. 23") şi de Colegiul Naţional "Gh. M. Murgoci" se leagă formarea mea din tinereţe, cea care ne defineşte în bună măsură de-a lungul întregii vieţi.
Am terminat Facultatea de Limbi Străine la Universitatea din Bucureşti, cu o diploma în limbă şi literatură japoneză şi după doi ani ca preparator la universitate - răstimp în care am scris şi publicat intens în presa culturală din România şi în care am creat şi o firmă de consultanţă şi traduceri cu destul succes - am primit o bursă de masterat la Universitatea din Pittsburgh şi am plecat la studii în Statele Unite. Asta era în anul 2000. Nu ştiam atunci, dar nu aveam să mai revin decât în vizită.
- Iar acum?
- Mi-am terminat doctoratul în studii est-asiatice la Universitatea din Chicago în 2013 şi acum sunt consultant de strategie globală şi de educaţie internaţională, deşi predau atunci când apuc şi la universităţi din Statele Unite şi Japonia. Am participat în şi coordonat proiecte internaţionale pentru companii şi universităţi în Statele Unite, Japonia, dar şi în alte ţări asiatice şi europene, printre care şi România. Scriu mult, atât academic, cât şi jurnalistic, traduc din japoneză în română şi sunt într-o constantă căutare de noi proiecte care să mă împingă şi pe mine şi pe cei din jur să gândim şi să trăim altfel.

"Orice societate din lume îşi are propriile limitări şi probleme"

- A fost uşoară decizia de a pleca din România? Dar din Brăila?
- Din Brăila am plecat la facultate. În 1993, nu puteai studia japoneza decât la Universitatea din Bucureşti, iar eu asta vroiam să fac, aşa că nu am avut încotro. Nu-mi mai amintesc dacă a fost uşor sau nu, dar bănuiesc că a fost un amestec de agitaţie la gândul de a mă duce să studiez la Bucureşti şi de teamă de a pleca de-acasă. Din România am plecat nu cu gândul să-mi fac viaţa în străinătate. Am trimis aplicaţii pentru bursă la diverse universităţi din Japonia şi Statele Unite şi am fost acceptat la câteva. Intenţia era să-mi fac un masterat şi apoi să revin să predau la Universitatea din Bucureşti. Eram însă mânat şi de dorinţa de a ieşi din sistemul de aici care, la cei 25 de ani ai mei, părea (şi cred că şi era) sufocant. Odată ajuns în Pittsburgh, mărturisesc că am simţit o extraordinară bucurie şi un sentiment de eliberare. Am înţeles mai târziu că nu era decât un sentiment efemer, pentru că orice societate din lume îşi are propriile limitări şi probleme.
- În Japonia când şi cum ai ajuns?
- În Japonia am ajuns să trăiesc pentru prima dată în 2004, ca doctorand la Universitatea din Chicago. Am locuit acolo aproape şapte din cei cincisprezece de când sunt plecat din România. Am studiat, am muncit la o corporaţie internaţională, iar acum sunt la o mare universitate de stat.
- E complicat să locuieşti în Japonia?
- Nu e nici mai greu, nici mai uşor decât în alte părţi. Sigur că sunt aici nenumărate cutume sociale foarte stricte care îmi amintesc de România copilăriei mele şi care îmi creează adesea stări de anxietate. Din acest punct de vedere, am preferat întotdeauna să trăiesc în Statele Unite, unde, cel puţin la suprafaţă, democraţia funcţionează mai bine. Japonia îşi are propriile probleme când vine vorba de integrarea străinilor, de exemplu. Deşi vorbesc limba fluent şi mi se spune adeseori la telefon că nu pot fi distins de un japonez nativ, asta nu mă ajută foarte mult în relaţiile sociale şi inter-umane. Un străin e uşor de depistat pe străzile oricărui oraş japonez şi, deşi Japonia s-a schimbat enorm în ultimii 15-20 de ani şi a devenit o ţară mai integrată global, este încă cu mult în urma altor ţări occidentale. De asemenea, în ciuda unei politeţi afişate, Japonia nu este o ţară în întregime ospitalieră când vine vorba de a-i accepta pe străini, deşi e o diferenţă enormă între a locui acolo şi a te duce ca turist. Nu aş vrea însă nici eu să cad în păcatul generalizării. Pe de o parte, experienţele mele în Japonia sunt diferite de ale altor străini cărora le place enorm să trăiască şi să muncească acolo, pe de alta, sunt şi în Japonia, ca pe peste tot în lume, oameni care nu se lasă pradă prejudecăţilor şi care te judecă exclusiv pe baza faptului că eşti om.

"Politicianul este în primul rând un slujbaş public"

- De pe la începutul lui 2013, numele tău e legat de iniţierea proiectului "Brăila - Capitală Culturală Europeană în 2021". De ce te-a atras acest proiect?
- Atenţia asupra acestei idei mi-a atras-o, de fapt, amicul Marian Ghionu, care era foarte pasionat de posibilitatea de a propune candidatura oraşului nostru pentru a deveni capitală culturală europeană. Din acel grup restrâns la vremea aceea mai făceau parte Constantin Teodorescu şi Dan Buteică. De cum am înţeles despre ce e vorba, m-am lansat în sprijinirea proiectului şi găsirea de formule pentru a-l promova, mai întâi pentru a atrage atenţia brăilenilor, dar şi întregii ţări asupra posibilităţii ca Brăila să se înscrie în această cursă. La început a fost vorba pur şi simplu de scris fiecărui brăilean cu care eram conectat pe reţelele de socializare virtuală pentru a-i convinge să ni se alăture. Şi dacă unii m-au respins fără drept de apel, alţii s-au arătat interesaţi, ceea ce m-a convins că merită să promovez acest proiect creând un grup de dialog pe Facebook şi iniţiind mai multe forumuri de comunicare. Ideea în sine mi se pare absolut extraordinară pentru că are darul de a coagula mândria şi energiile brăilenilor (mai ales ale celor tineri) în jurul ideii de cultură locală, una de care concitadinii noştri sunt foarte pasionaţi. Prin participarea noastră la această competiţie mi-am dorit să re-aprind mândria de a fi brăilean şi să contribui la crearea unei conştiinţe civice. Cred că până acum am reuşit să ne atingem aceste obiective.
- Şi totuşi, ce ţi se pare cel mai greu în realizarea acestui deziderat?
- Greul este în a-i convinge pe locuitorii Brăilei, atât de dezamăgiţi, de cinici şi de circumspecţi - pe bună dreptate - când vine vorba de proiecte orăşeneşti, că nu există niciun fel de motive meschine, egoiste ale celor implicaţi în organizarea acestui proiect. Majoritatea celor care interacţionează direct cu noi, fondatorii proiectului, au devenit încă şi mai greu de convins de când ni s-au alăturat Primăria şi Consiliul Judeţean. Pentru ei, organele de conducere locală nu pot fi crezute pe cuvânt. Li s-a promis atât de mult brăilenilor de-a lungul anilor şi li s-a oferit atât de puţin de către politicienii din întregul spectru politic, încât nu mai e chip să-i convingi că lucrurile se pot schimba. Şi dacă se spune că speranţa moare ultima, e în natura umană ca încrederea în semeni să moară prima. Eu unul am pus la bătaie zeci de ore de muncă de convingere cu mulţi dintre cei care m-au contactat ca să-mi spună că acest proiect nu merită, mai ales dacă trebuie făcut cu sprijinul Primăriei şi al Consiliului Judeţean şi că va deveni trambulina de promovare politică a unuia sau altuia. Le-am explicat fiecăruia în parte că orice proiect pornit de la societatea civilă trebuie să aibă ca scop promovarea problemei în cauză şi convingerea organelor de conducere că trebuie schimbat ceva. Entuziasmul, dorinţa de schimbare şi voluntariatul trebuie complementate de sprijinul oficialităţilor. Dar a renunţa să încerci să schimbi lumea din jurul tău numai pentru că nu mai crezi în abilitatea acelor autorităţi de a face ceva este la fel de distructiv ca şi dacă nu ai face nimic. Gândiţi-vă, de exemplu, la generaţiile tinere de brăileni: în ei, în primul rând, trebuie să cultivăm ideea că se poate, că schimbarea nu vine de undeva de sus, dintr-un spaţiu intangibil şi că ei nu vor avea niciodată acces la acele "sfere înalte". Brăilenii, românii în general, trebuie (şi au început) să înţeleagă că schimbarea ţine de ei. Dacă politicienii nu le ascultă cererile şi dorinţele, este la îndemâna lor, a societăţii civile, să-i azvârle la groapa de gunoi a istoriei la următoarele alegeri. Politicianul este în primul rând un slujbaş public, plătit de comunitate şi obligat să-i asculte cererile şi să se dea de ceasul morţii pentru a le face realitate.

"Aş fi extrem de mulţumit să trecem de prima selecţie"

- Ce-ar însemna pentru tine personal o alegere a Brăilei pentru poziţia de Capitală Culturală Europeană în 2021?
- A, mergem deja departe... Eu aş fi extrem de mulţumit să trecem de prima selecţie la finele lui 2015. Odată intraţi pe lista "scurtă", vom mai avea un an de pregătire. Dar un eventual câştig, ar fi extraordinar! Eu am spus de mai multe ori: eu locuiesc cu sufletul la Brăila. M-am implicat de atâtea ori în favoarea acestui oraş în ultimii cinci-şase ani, încât nu cred că pot să descriu mândria şi bucuria enormă pe care le-aş încerca să câştigăm şi să re-aducem Brăila pe harta lumii, acolo unde îi este locul. Implicarea mea iniţială în slujba (neplătită şi nesolicitată a) Brăilei a pornit dintr-un sentiment de tristeţe la citirea uneia dintre ediţiile mai vechi ale ghidului turistic Lonely Planet. Pe vremea când soţia mea - care este americancă get-beget, fără niciun fel de legătura cu România - se pregătea să vină pentru prima dată cu mine în ţară şi obişnuia să citească tot ce găsea despre România, nu a găsit despre Brăila decât câteva cuvinte în acel ghid. Se spunea acolo că Brăila este „an ugly backwater of Romania" (în traducere aproximativă: „o zonă riverană urâtă a României"). Cuvintele acelea m-au marcat profund şi am pornit să demonstrez că nu e deloc aşa. Şi cum statul exclusiv pe internet şi scrisul pe reţelele de socializare nu este întotdeauna metoda cea mai eficientă de a îndrepta percepţia despre un loc precum Brăila, am hotărât că era nevoie de ajutor din străinătate pentru a-i reda oraşului statura internaţională. Începând din 2008, am discutat cu diverse municipalităţi din lume pentru extinderea reţelei de oraşe înfrăţite, am contactat câţiva investitori mari şi mijlocii din Statele Unite şi Japonia pentru diverse proiecte de infrastructură prinse în planul de dezvoltare regională şi aşa mai departe. Şi asta, repet, fără să fiu în slujba nimănui şi fără să fiu rugat de nimeni. Nu s-a concretizat nimic încă, dar timpul nu e trecut. Lucrurile pot exploda în orice moment, iar un spaţiu precum Brăila poate deveni peste noapte unul al colaborărilor externe şi al investiţiilor străine. Tocmai pentru că nu mi s-a părut că voi avea sprijinul autorităţilor locale (pe care nici nu l-am cerut decât în cazul unui proiect european acum vreo trei-patru ani), am decis să merg înainte cu convingerea că dacă partenerii externi vor apărea la Primărie într-o bună zi, nimeni nu-şi va permite să-i dea afară. Aşadar, alegerea Brăilei pentru Capitala Culturală Europeană în 2021 ar fi un câştig enorm pentru mine personal. Ideea în sine că membrii familiei mele din America vor putea să vină în România direct la Brăila pentru că vor avea ce vedea (mai degrabă decât să se ducă la Braşov sau Sibiu) este extraordinară în sine.

"Dacă nu noi, atunci cine?"

- Te-ai întoarce în România?
- Sigur că da. M-aş urca în avion imediat ce mi s-ar spune că e nevoie de mine, de cunoştinţele, de expertiza şi de experienţa mea în strategie internaţională, în reformarea sistemului de educaţie, în diplomaţie, ba chiar şi în promovarea României peste hotare. Eu am mai spus-o şi cu alte ocazii: dacă nu noi, cei care am avut şansa de a trăi pe alte meleaguri şi de a înţelege alte feluri de viaţă, cei care ne-am desprins de cinism, de corupţie, de delăsare şi nepăsare, cei care ştim că numai prin muncă asiduă poţi transforma o societate şi lumea din jur, dacă nu noi, atunci cine?
- Dar la Brăila?
- Ca şi în cazul revenirii în România, aş reveni la Brăila într-o clipită. În momentul în care mi s-ar spune că e nevoie de mine aici, că
pot ajuta şi că-mi pot pune la dispoziţia oraşului meu natal experienţa şi cunoştinţele, n-aş ezita să revin. Mă gândesc adesea la Brăila, dar şi la România, ca la o companie care are nevoie urgentă de un proces de kaizen (îmbunătăţire), după model de lean management introdus de filosofia de business japoneză. Acolo, în crearea unui plan strategic de dezvoltare şi în implementarea lui care să implice o îmbunătăţire perpetuă a tuturor proceselor de la conducerea oraşului până la crearea de locuri de muncă, curăţenia străzilor şi relaţiile internaţionale, cred eu că aş fi de cel mai mare ajutor. Decizia mea de a reveni nu e legată de câştigarea titlului de Capitală Culturală Europeană. Nu m-aş întoarce la Brăila pentru că a câştigat acel titlu. M-aş întoarce la Brăila pentru a câştiga titlul şi nu numai. 2021 e pentru mine un simplu moment în viziunea strategică pe care o am pentru dezvoltarea Brăilei într-un oraş european şi global. (Interviu realizat de Cati LUPAŞCU)

Cutremurul din 11 martie 2011

În cei 15 ani petrecuţi în străinătate, George Şipoş a studiat şi muncit în Japonia între 2004 - 2005, 2008 - 2012 şi, din nou, începând din 2014. În 2006, s-a căsătorit cu Jessica, şi ea tot specialist în niponologie şi doctor în antropologie medicală. Au împreună doi copii, Kaius şi Kira-Sophie. Până în 2012 au locuit în Japonia.
Decizia de a-şi muta familia înapoi în Statele Unite, la începutul lui 2012, a fost influenţată în bună măsură şi de experienţa marelui cutremur din martie 2011. Cutremurul s-a petrecut la numai câteva minute după ce soţia lui fusese internată la Spitalul Universităţii din Nagoya, cu complicaţii serioase cauzate de cea de-a doua sarcină. Plecat într-o călătorie de afaceri în Hong Kong, Şipoş nu a ajuns la spital decât după miezul nopţii în acea zi. Deşi nici soţia şi nici copilul nenăscut nu erau în nicio primejdie cauzată de cutremur, complicaţiile sarcinii au dus la o internare prelungită de mai bine de două săptămâni până când copilul s-a născut prematur, dar îndeajuns de puternic cât să supravieţuiască după două luni în incubator şi sub observaţie medicală permanentă.
Deşi zona Chubu (unde se află oraşul Nagoya şi compania Toyota unde lucra la vremea aceea) nu a fost afectată de teribilul tsunami care a spulberat întreaga regiune Tohoku, la două sute de kilometri nord de Tokyo, teama de replici serioase în alte regiuni ale arhipelagului nipon a persistat multe luni după primul impact din 11 martie. Cu un nou-născut şi un alt copil de 3 ani, decizia de a pleca din Japonia nu fost una uşoară, dar a reprezentat varianta cea mai sigură pentru familie în acel moment.

 




Categorie articol: 

Comentarii